1001arte.ro

Literatura nu e cel mai important lucru de pe lumea asta, sunt altele mult mai importante, de exemplu, durerea de măsele.

Puţine sunt cărţile despre care cei care scriu pe aici (sau cei care ne vizitează) să vorbească cu aceeaşi pasiune şi căldură. Şi mai puţini scriitorii. Între ei, Petru Cimpoeşu, scriitor a cărui excentricitate de a fi contemporan cu noi nu poate fi întrecută decât de excentricitatea de a locui în Bacău.

1001arte: Petru Cimpoeşu însumează, pentru cei ce l-au citit, în primul rând, paginile a trei romane diferite, atât ca universuri literare, cât şi ca registre ale scriiturii. Cine era (cum era) Petru Cimpoeşu atunci când scria „Povestea Marelui Brigand” şi cum era când găsea cheia, de geniu, a contopirii poveştilor locatarilor blocului din Bacău în pildele lui Simion? Cum sună povestea din spatele cărţilor?
Petru Cimpoeşu: Pe lîngă cele trei romane – vă referiți probabil la “Povestea Marelui Brigand”, “Simion liftnicul” și “Christina Domestica”… – mai sunt două, de obicei ignorate (aşa că m-am obişnuit). Este vorba despre “Firesc”, un roman publicat în 1985, şi “Erou fără voie”, un mic roman care a apărut în 1994. S-ar putea ca răspunsul la întrebările Dvs. să se găsească tocmai în aceste cărţi, mai puţin norocoase. Vreau să spun că, pentru cineva care ia literatura în serios, nu succesul de critică sau de public este miza, ci efortul acela singuratic, în faţa foii albe de hîrtie sau de calculator, de a găsi înţelesul lumii în care trăieşte sau noi căi de a o cunoaşte. Sigur că succesul te face să te simţi mai confortabil, măcar în sensul că efortul tău nu a fost zadarnic, dar succes au şi cărţi scrise la repezeală, de autori industrioşi, iar mie îmi place să cred că nu sunt dintre aceia. Atunci cînd scria la “Povestea Marelui Brigand” sau la “Simion liftnicul” – asta se întîmpla în ultimii ani ai secolului trecut -, Cimpoeşu era un scriitor cvasi-anonim din Bacău, care se lupta cu tot felul de lipsuri şi suporta tot felul de umilinţe, uneori nu avea nici măcar un loc de muncă, trăia din expediente, dar credea că trebuie să scrie acest roman, are datoria de a-l scrie, şi se trezea la ora trei dimineaţa pentru a se achita de această datorie.

1001arte: Care îi sunt subiectele dragi de discuţie? Despre ce povesteşte Petru Cimpoeşu la un pahar de vin? Cu ce ar începe, cu literatura sau cu viaţa? Cu cărţile sau cu autorul? Dacă stăm cuminţi, ne spune o poveste?
Petru Cimpoeşu: Cele mai interesante/plăcute şuete sunt despre cărţi, mai precis, despre ideile cărţilor. Nu la modul aia îmi place, aia nu-mi place, ci acel mic comerţ intelectual care se stabileşte ad-hoc între convivi pornind de la o lectură, de la o idee culeasă din vreo carte sau vreo revistă – sau, de ce nu, din vreo emisiune la televizor. Poate că mai interesantă decît ideile care se discută este calitatea umană şi intelectuală a celor care le discută.
Acum, despre poveste. De fapt, eu nu sunt un bun povestitor. De exemplu, rareori reuşesc să spun un banc fără să-i stric poanta (ştiţi că uneori şi bancurile stricate au hazul lor, dar asta e altă problemă…). Poate că acesta e unul din motivele pentru care scriu. Pe zece, douăzeci de pagini, încerc să spun bancul acela fără să-l stric. Luaţi, de exemplu povestirea „Primii oameni nu ştiau să înjure” din volumul “Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite”, citiţi-o şi consideraţi că v-am spus un banc. Cît despre raportul între literatură şi viaţă, mi se pare că puneţi problema cam abrupt. Am mai spus și cu alte ocazii: literatura nu e cel mai important lucru de pe lumea asta, sunt altele mult mai importante, de exemplu, durerea de măsele. Dar literatura contribuie şi ea, atît cît poate, la ridicarea calităţii vieţii, la diferenţierea omului de animal.

Va urma. Până atunci, vezi şi Cimpoeşu-Simion Liftnicul, sau www.cimpoesu.ro