Beatrice Anghelache – Yankee Hotel Foxtrot

„Yankee Hotel Foxtrot” (YHF), e codificarea pentru „YOU HAVE FAILED”. A fost un ultim mesaj radio ramas in eter dupa ce intreaga civilizatie si toate celelalte semnale ale ei au disparut. Era transmis dintr-o remorca alimentata cu energie solara si o voce de femeie a continuat multi ani sa il repete pe unde scurte. Imediat dupa dezastrul planetar se folosise mai mult radiotelegrafia in limbaj morse, intr-o incercare disperata de a repera supravietuitori si resurse, dar deplasarile nu au fost posibile. Ramasi singuri si izolati, cativa radioamatori au continuat sa-si transmita mesaje pana cand au tacut pe rand. A ramas acel slab semnal radio, Yankee Hotel Foxtrot.Picturile descriu acest imaginar sfarsit de lume si o palpaire stinsa a civilizatiei, un mesaj pe care nimeni nu il receptioneaza.” (Beatrice Anghelache)

Distopiile și scenariile apocaliptice sunt o parte integrantă a culturii umane. De la Arca lui Noe sau infernul lui Dante sunt folosite ca metafore menite să deschidă ochii semenilor la consecințele unei practici pe care o putem îndrepta, evitând astfel o catastrofă.
Viața umană se desfășoară în totalitate sub spectrul riscului existențial. De la traversarea banală a unei străzi la înrolarea în armată, toate sunt decizii asumate pe baza unui calcul de risc. o privire din afara speciei asupra coloniei umane de pe Terra (așa cum am privi un mușuroi de furnici) ar avea toate motivele să presupună că acest mod de viață favorizează și este condiționat de o necesară solidaritate a umanității, ceea ce ar conferi un important avantaj în evitarea riscurilor globale (modificările climatice, amenințările biotehnologiei, armelor nucleare, a unei inteligențe artificiale ostile, etc.). Diferența dintre cele două tipuri de risc sunt că nu mai sunt doar personale (catastrofa poate surveni după expirarea biologică a persoanei în cauză) ci transgeneraționale (copiii noștri vor fi afectați), astfel încât mijloacele de abordare devin opuse. În primul caz, putem invoca virtuțile singurătății carteziene (adevărul se află în luminile rațiunii proprii, izolate de simțuri și de ceilalți) pentru a ne salva atât de pericolele lumești, de ignoranță, cât și de iadul păcătoșilor. În cazul amenințărilor globale, pare că din contră, singura salvare presupune o comunicare continuă a membrilor speciei. O construcție supraumană în care fiecare să fie un nod într-o rețea planetară, o monadă competentă, continuu emițătoare de comentarii, opinii și judecăți de valoare, drept justificat de libertatea de expresie și datorie cosmică în același timp. Răspunsul a părut că vine sub forma a ceea ce numim web 2.0. Internetul nu mai oferă răspunsuri și informații provenite de la instituții (guvernamentale, de presă, companii, experți), ci utilizatorii sunt încurajați să le creeze și să le distribuie. Inițial, o tehnică de marketing prin care vânzările nu mai erau generate prin metode de tip push (cumpărătorii primesc informații despre produse în vederea achiziției) ci prin metode de tip pull (utilizatorii sunt atrași să devină întâi comentatori /agenți de vânzări, ca apoi, convinși de propriile argumente, să devină cumpărătorii reali), web 2.0 a devenit un mod de viață.
În scurt timp au apărut voci care au constatat că internetul emancipator al înțelepciunii maselor, demersul înălțător iluminist și enciclopedic al omenirii produce un spectacol degradant (Jaron Lamier, ex VR guru). În locul democrației participative, avem grupuri tribale gata de linșaj. În loc de căutări spirituale autentice avem noi seturi de credințe gata mestecate, cu efect viral garantat (de remarcat misticismul din jurul singularității și uploadului conștiinței umane în cloud). În loc de creație, avem creatori de conținut uniform; ca într-un file-sharing continuu același motiv sau idee va fi minim modificată, shareuită și tradusă la infinit, proces din care chiar creatorii sunt excluși, rămași în final fără beneficiile valorii produse (mai ales dacă a consumat timp), singura valoare acumulându-se în lanțul unde se află capitalul decizional (economia celui mai mare computer).
Mai mult, ademeniți de faptul că vocea noastră va fi auzită (un drept, dar și o responsabilitate), preluăm caracteristicile comunicării impuse de rețeaua de socializare, devenim astfel parțial extensii automate ale algoritmilor. („Să ne imaginăm, spune Platon, în capitolul VII, dedicat mitului peşterii, din Republica, faptul că mai mulţi oameni sunt captivi într-un adăpost subteran, o peşteră, cu faţa întoarsă către peretele opus locului unde se află…De-a lungul acestui perete, trec oameni care poartă pe umeri tot felul de obiecte – statuete reprezentând oameni, animale, alte făpturi din piatră şi lemn…Realitatea, pentru ei, remarcă Platon, accentuând metafora din mitul peşterii, este suma acestor umbre şi ecoul vorbelor, nimic altceva. ADEVĂRUL lor este echivalent cu umbrele lucrurilor”)
Astfel solidarizarea va aduce întrucâtva cu o segmentare de target, iar grupul creat pentru salvarea unui copac din Cișmigiu va fi același cu gloata furioasă care va cere a doua zi concedierea vreunui biet jurnalist ce, în numele unei vetuste libertăți de exprimare, ar pune sub semnul întrebării noile idealuri ale săptămânii.
Facebook este considerat modelul de business total: să le vinzi oamenilor propriile trăsături, convingeri și obiceiuri modificându-le imperceptibil prin (auto)înrolarea lor în segmente de piață, bule/grupuri ale gândirii libere. Orice ieșire din grup, orice idee neconformă, orice dubiu exprimat va atrage destinul radioamatorilor Yankee Hotel Foxtrott. You Have Failed. (Cristian Cojanu)

Share

Post Author: Cristian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *