Imaginați-vă că, odată cu fumul cald ce se ridică din coșurile caselor, nu doar căldura, ci și esența locatarilor se condensează în forme eterice, dând naștere unor creaturi fantastice: dragoni și fiare înaripate, sculptate din emoțiile și profesiile celor ce le-au dat viață.
În vetrele românești, unde căldura dansează și spiritele se înalță, un anume gen de dragoni se naște. Nu sunt balauri cu solzi duri, ci mai degrabă Serpii de Fum — creaturi fluide, cu solzi irizați de jar și coame din pene cenușii, care unduiesc asemenea fumului ce le-a dat naștere. Ei sunt dragonii vetrei, de cele mai multe ori întrupări ale aerului respirat de stăpâna casei. Când hornurile multiple erup cu aburi și neguri, aceste ființe devin mai groase, mai definite, cu aripile lor diafane tremurând în curenții calzi. Ele se hrănesc cu suspine, râsete și șoapte, luând forma și caracterul celor pe care îi servesc.
Alți dragoni domestici nu sunt atât de eterici. Sub paturi, se adună Gropari-Umbră, balauri bondoci, aproape fără coadă, cu solzi negri ca pământul umed și niște pene scurte, aproape invizibile, prinse în smocuri. Ei își sapă galerii sub podele, iar mușcătura lor, deși rară, este mortală. La cuier, stau atârnate, asemenea unor haine uitate, Grijani-Agățători, cu solzi fin desenați și aripi subțiri, ca niște panglici prăfuite, așteptând să absoarbă povara zilei. Să le zicem așadar gardienii uitați ai spațiului interior:
Când o nouă familie se mută, un nou set de dragoni începe să se nască, forțându-i pe vechii locatari eterici să se lupte. Aceste bătălii invizibile, cu ciocniri de solzi imaginari și pene smulse în văzduh, sunt sursa tuturor discordiilor: bolilor misterioase, certurilor care izbucnesc din senin și copiilor palizi, cu zâmbete rare. Dacă în reprezentarea plastică a acestor bătălii penele sunt aspirația sculpturală către îmblânzirea aerului, solzii sunt armura emoțională a picturii.
Dragonii neguțătorilor sunt Serpi-de-Piață, lungi și șerpuitori, cu solzi lucioși ca aurul și pene ascuțite la extremități, folosite pentru a „cântări” afacerile, având gheare uriașe, gata să înhațe un profit. Dragonii agricultorilor, în contrast, sunt Bondoci-de-Glod, cu solzi aspri, de pământ, și aproape fără coadă, având niște pene scurte, robuste, care le permit să se camufleze perfect în lanuri. Nu există pace între aceste creaturi; ele își revendică fiecare teritoriul, iar înțelegerile sunt la fel de rare ca o recoltă perfectă. Majoritatea acestor fiare înaripate preferă umbra nopții, dar dragonii preoților și ai vameșilor sunt condamnați la o veghe eternă. Dragonii preoților, Gargui-Ceremoniali, au solzi albi de tencuială veche și pene întunecate, care nu le permit să doarmă, ci doar să mediteze în tăcere. Dragonii vameșilor, Serpi-Controlori, sunt făcuți din solzi ca monedele și au ochi ce strălucesc permanent, ca niște lumini de veghe. Veghea Eternă și Coquetăria Nocturnă:
Dar cei mai fascinanți sunt dragonii artiștilor și ai curtezanelor. Aceștia sunt Dragoni de Coquetărie Nocturnă:, singurii cu solzi sidefați, irizați în culori pastelate, și cu aripi delicate, din pene de curcubeu. Coama lor, din pene aurii sau roșcate, le atârnă pe spate, iar ochii lor sunt de un albastru profund, reflectând cerul visurilor. Această cochetărie este însă înșelătoare. Zulufii lor de pene ascund gheare puternice, capabile să ridice un miel în zbor, și canini cu solzi ascuțiți, ce pot sfâșia lemnul cel mai dur. Urmele de pe ușile caselor în care locuiesc sunt mărturii tăcute ale forței lor ascunse. Frumusețea lor e teribilă, destinul adesea dramatic, evitând după fiecare apus de soare pericole ce le apar în fața ochilor închiși, atenți doar la zbuciumuri interioare.
Dacă aceste creaturi de o frumusețe letală sunt izgonite de un grup demonic mai bine organizat (un lucru care se întâmplă doar din cauza neglijenței și a „proastei organizări” a dragonilor-artiști), pagubele lăsate în urmă sunt imense. Neavând aripi puternice pentru un zbor real, picioarele lor din spate, mici în mod normal, se lungesc grotesc în nopțile cu lună plină. Cu solzi reci și pene ude, acești dragoni dezafectați urinează cu nesaț pe balcoanele primelor etaje, sau chiar prin ferestrele uitate deschise de vreun servitor visător.
Astfel, de la o conștientizare medievală a „locuirii” cu aceste creaturi, Evul Mediu a interpretat multe acte umane ca fiind posesiuni. Dar modernitatea, prin rațiune, a recuperat aceste „posedări” (precum reflectarea sau cultul imaginii) transformându-le în acte artistice, ignorând zborul invizibil al penelor și duritatea solzilor ce pulsează încă în casele noastre. Deocamdată, în galeria 1001 Arte, în expoziția Solzi, Pene și alte Meditații în care pictura lui Radu Carp întâlnește sculptura lui Florin Zhu. (Cristian Cojanu – curator, la 10 ani după prima ediție Bestiar)
