Mai înainte de toate titlul evenimentului atinge un pisc al prostului gust. De ce Safari? E vorba de o vînatoare? A cui, și cine sunt vînătorii? Clienții și colecționarii probabil că trebuie zgîndăriți în orgoliul lor cinegetic pentru a putea intra în jocul consumului de artă. „Consum de artă” este un concept foarte drag instituției care a inițiat această penibilă tarantelă cîmpenească. N-am să insist prea mult asupra inadecvării evenimentului. Deja imi sunt cunoscute opiniile: nu cred în expoziții de grup, am renunțat să mă mai duc la tîrguri de artă (le consider niște tarabe alienante), găsesc că licitațiile de artă mai degrabă introduc un artificial în vînzarea artei (nu se vorbește acolo despre artă, se ridică o paletuță, se închină un păhărel și se scutură un ciocănel), curatorul la mine în galerie se numește „textier”, nu mai cred nici în bienale ( aproape toate niște bastioane ale stereotipurilor ideatice la modă). Cred într-o folosire imediată a artei, să ne producem noi „ciorba” noastră și să convingem cîțiva oameni s-o consume și ei. Astfel, Art Safari este împotriva a tot ce cred că este sănătos în artă. Ca să nu mai vorbesc de trompetele politice de nefrecventat.
Am de spus pe scurt povestea AGACOR ( Asociația Galeriilor de Artă Contemporană din România). Asociația s-a născut cu greu ( galeriștii sunt totuși niște personalități accentuate) iar cel care a moșit-o a fost Emilian Radu ( președintele Asociației Prietenilor MNAC). Prin carismă proprie a reușit să ne pună laolaltă. Motivul pentru care eu am acceptat să fac parte din ea a fost unul de strategie politic-artistică. Mă gîndeam că prin asocierea galeriștilor activi vom face inutil un alt proiect de asociație pe care Artmark încerca să-l construiască în stilul „Ligii lui Mitică”. Această instituție dorește să acapareze totul, va face în scurt timp UAP-ul să ne pară un dinozaur simpatic. După ce AGACOR s-a înființat, am numit și conducerea: Diana Dochia a devenit președinte iar Mihai Pop – vicepreședinte. După două luni, fără să fi fost informați în prealabil, aflu de proiectul Art Safari și de faptul ca Diana Dochia este numită directoare iar AGACOR face parte din subiect. Mă uit și pe site și vad cioporul de oameni care „pun umărul”. Printre ei sunt unii pe care-i consider foarte toxici în special din zona politică. La final observ și cine e curator: e vorba chiar de Deutsche Bank. Am trăit s-o văd și pe asta! O bancă ajunsă curator. Admirabil! Suprarealist. În urma nedumeririlor noastre ne întîlnim cu Diana care ne dă niște argumente subțiri. Cică am avea nevoie de un „track record” pentru asociație, dracul nu e atît de negru etc. Nu sunt convins însă decid să nu sparg gașca imediat – mă gîndeam că exact lucrul ăsta îl urmăresc cei cu pușca – Safari în mînă. Într-o seară însă, după ce lumea se culcase de mult, mi-am dat jos măștile și mi-am luat la puricat motivele. De ce nu-mi dădusem încă demisia din asociație? Ce așteptam? De ce joc eu jocul ăsta politic? Ce prostie , ce pierdere de vreme! Spre dimineață am scris un mail de demisie. De obicei validitatea acțiunilor pe care le iau în urma unui acces de „spume” le verific a doua zi. Dacă am regrete înseamnă că m-am grăbit. Dacă n-am, înseamnă ca e bine. N-am avut niciun regret și a doua zi a fost una minunată de început de primăvară.
Share
