și să urmărești cu aceeași fervoare filonul pe care l-ai
descoperit. În tinerețe mă interesa forma, acum mă
interesează conceptul. Dar tema a rămas aceeași –
„puritatea spirituală”. Așa am ajuns la romantismul
mistic.” (Marian Zidaru)
„Să fi fost după amiază tîrziu, nu-mi mai aduc
aminte clar momentul zilei. Știu că era soare, însă nu torid. Eram
la Șoimărești unde ai mei mă trimiteau la mătușa Lenuța pe timpul
vacanței de vară. Totul era în ceață înainte, de parcă memoria și viața
mea conștientă a început atunci. Cred că era fîn proaspăt cosit, nu…
sigur era , știu asta pentru că de fiecare dată după aceea, cînd miros
fînul, mă apucă o beție calmă a relaxării. De parcă aș reveni la starea
dintru-nceput, ca și cum ruptura nu s-ar fi produs. Pot să-mi dau cu
părerea despre cum era gradul zero al existenței mele de copil însă
sunt doar reconstrucții înșelătoare sau metafore. Știu că nu eram
diferit de tot restul. Știu că nu vorbeam pe mai multe voci. Știu că
nu eram spart în atîtea gînduri. Știu că nu ticluiam atîtea fapte și că
nu produceam atîta durere. Priveam cu prietenie totul fiind la mine
acasă. Cînd mă bucuram, totul jubila, cînd eram trist, făceam și norii
să se plumbuiască. Știu că atunci, înainte să mă duc să iau vaca din
lunca Moldovei am lenevit în iarbă. Și, printr-o mișcare dramatică a
sufletului am ieșit din trup și m-am privit mirat de sus în jos prăbușit
extatic pe pajiște. A fost ca și cum cineva își dă ochii peste cap și
reușește să privească înăuntrul său. Știu că a fost surpriză în primă
instanță. Mai tîrziu am numit-o groază. Am revenit în mine după
secunde bune de levitație extracorporală și toată ziua n-am mai putut
vorbi. A doua zi însă am început și nu m-am mai oprit pînă acum.
Am început să pun în dubiu tot, să-mi aud vocea interioară într-o
sporovăială continuă. Asasinam pe oricine întîlneam cu o poftă de a
ști aproape impudică. De ce? De unde? Ce știi? Unde-ai auzit? Cum
așa? Ești sigur? Odată cu mirările s-a trezit și carnea. Au început
încet, încet dorințele. Pubertate, adolescență, maturitate, mariaj,
divorț, mariaj. Totul, pînă acum cînd bat slovă pe ecran luminos, a
fost o cale în care n-am făcut decît să-mi astîmpăr foamea începută
atunci cînd prăbușit în iarbă am întors lumea cu susul în jos. Și
foamea era, de fapt, o dorință recuperatorie a unui loc seren dar
pierdut.
Cum să punem cioburile la loc? Soluția creștină implică
iubire și sacrificiu. Arta lui Marian Zidaru e un efort continuu de
a suda prin trăire creștinească ruptura omului cu cerul. Arta lui e
înțelegere și rugă în același timp. Un lucru mi-a depășit capacitatea
de înțelegere, îmi spunea în legătură cu seria de desene pe care le
revedeam împreună. Cum de creștinii erau împăcați cu durerea,
cu suferința, cu sacrificiul? Cum o mamă care e pusă în situația de
a asista la martirajul fiului ei îl încurajează și nicidecum nu caută
scăpări de compromis. Lucrul ăsta m-a șocat la început, mi-a spus
Zidaru în fața unui superb iconostas pe care tocmai îl pregătea
pentru o biserică de lîngă Timișoara. De ce e nevoie de suferință,
de ce e ea sfîntă pentru creștini? Această interogație esențială e cred
mobilul pentru care Zidaru face artă. O căutare a purității sufletești.
Tensiunea stă în faptul că această vînătoare a sacrului nu calcă pe cărări liniștite, bătute. Ea e căutată în sacrificiu. Unii antropologi
vorbesc de un trib amazonian care, izolat într-o existență așa-zis
primitivă, nu are termeni în a desemna timpul. Nu există „ieri”, „azi”
sau „mîine”. Presiunea finitudinii apasă diferit pe unele obiecte și
diferă de la un om la altul în funcție de acțiunile fiecăruia. Nu există
uniformitate temporală. Astfel și suferința este relativizată, ea face
parte din modul firesc al dinamicii lumii naturale. „Suferința” apare
odată cu timpul unic, monovalent, ce acționează egal în legătură cu
toți oamenii. Acesta e momentul căderii. În seria de desene mari ale
lui Zidaru pe care o înfățișăm aici există o lucrare intitulată „Eli, eli,
lama sabachtani”. Ea e în același timp înfățișarea unei deznădejdi, dar și
graficul unei situații ontologice. Un copil cu ochii închiși, cu zîmbetul
ambivalent în care suferința și acceptarea se îngemănează, își oferă
ambele mîini unui șarpe cu două capete care-l încercuiește. Șarpele
are un singur trup și guri la fiecare capăt. Mulți vor zîmbi recunoscînd
măciulia bastonului patriarhal în șarpele cu două capete. Eu văd aici
o diagramă minunată a situației ontologice a omului: prins între două
infinituri transformatoare, conștient de sine și finitudinea lui, pus să
întrerupă hiatusul produs de creație în infinit, aruncat și părăsit prin
chiar actul creației își recunoaște situația și-și acceptă suferința ca plată
pentru viață. Toate desenele lui Marian Zidaru funcțioenază astfel:
sunt niște tabele prin care omul se reconciliază din glod cu cerul.”
(Dan Popescu – Victima Fericită)
ENGLISH:
“The main thing is not setting foot outside
the workshop and diligently chasing the vein you’ve
uncovered. When I was young, i was interested in
form, now I’m interested in concept. But my theme
has remained the same – ‘spiritual purity’. That’s how I
ended up with mystical romanticism.” (Marian Zidaru)
It would’ve been late afternoon, can’t clearly remember
the time of day. I know it was sunny, but not blazing hot. I was in
Soimaresti where my folks would send me off to aunt Lenuta for
the summer holiday. All is hazy before that, as if my memory and
conscious life had started then. I think there was freshly-mown
hay, no… I’m sure there was, I know this because every time since,
when smelling hay, a calm drunken relaxation envelops me. As if I’m
reverting to the original state, as if the tear hasn’t happened. I can
try to presume what that ground zero of my existence as a child was
like, but they are all deceiving reconstructions or metaphors. I know
I was no different from all the others. I know I was not speaking
in as many voices. I know I wasn’t shattered in as many thoughts.
I know I wasn’t plotting as many deeds and didn’t inflict as much
pain. I would kindly look at everything, being at home. When I
was happy, everything rejoiced, when I was sad, I would make the
clouds gather. I know that then, before going to get the cow from
Moldova’s meadow, i lazed about in the grass. And, through a
dramatic movement of my soul, I exited my body and looked down
at myself, fallen in the grass, with surprise. It was just like when
someone rolling their eyes manages to look inside of themselves.
I know it was surprise at first. Later I called it terror. I returned to
myself after some seconds of out-of-body levitation and for the rest
of the day I was unable to speak. I started the next day, however, and
haven’t stopped since. I started doubting everything, started hearing
my inner voice’s incessant chatter. I would assassinate everyone who
crossed my path with an almost indecent desire to know. Why?
Where from? What do you know? Where have you heard it? How
so? Are you sure? With questions, flesh awoke. Slowly, desires
started. Puberty, adolescence, maturity, marriage, divorce, marriage.
Everything until now, when I’m branding letters on a lit screen, has
been a path where I’ve tried sating my hunger from back then, when,
fallen in the grass, I turned the world upside down. And the hunger
was, in fact, a desire for recovering a serene but lost place.
How to piece it back together? The Christian solution
implies love and sacrifice. Marian Zidaru’s art is continual effort to
christianly weld together the tear between man and heavens. His
art is prayer and understanding at once. One thing is beyond my
understanding, he would tell me in regard to the series of drawing
we were reviewing together. How could Christians be content with
pain, suffering or sacrifice? How could a mother witnessing her
son’s martyrdom cheer him on instead of looking for a compromise
to escape. This shocked me at first, Zidaru said to me in front of a
superb iconostasis he was just preparing for a church near Timisoara.
Why does there need to be suffering, why is it sacred to Christians?
This essential interrogation is, I think, Zidaru’s main motive for
making art. It’s a search for the purity of soul. The tension lies in the fact that this hunt for the sacred does not tread the familiar, peaceful
path. It is sought in sacrifice. Some anthropologists speak of an
amazonian tribe which, isolated in a so-called primitive existence,
has no terms for establishing time. There is no ‘yesterday’, ‘today’
or ‘tomorrow’. The pressure of finitude weighs differently on some
objects, and varies from one man to the other, depending on each
one’s actions. There is no temporal uniformity. As such, suffering is
relative; it’s part of the normal course of the natural world’s dynamic.
‘Suffering’ springs along with unified time, univalent, that acts
equally upon all people. This is the moment of the fall. In Zidaru’s
series of big drawings presented here, there is a piece called ‘Eli, eli,
lama sabachtani’. It is at the same time the depiction of despondency,
as well as the graph of an ontological situation. A child with closed
eyes, with the ambivalent smile where suffering and acceptance
meld together, offers both hands to a two-headed snake cradling
him. The snake has one body and mouths at both ends. Many will
smirk when recognizing the knob of the Greek orthodox patriarchal
cane in the two-headed snake. I see here a wonderful diagram of
man’s ontological situation: caught between two transforming
infinities, self-aware and of his own finiteness, made to interrupt
creation’s hiatus within the infinite, cast away and deserted through
the very act of creation, he acknowledges his situations and accepts
his suffering as the price for living. All of Marian Zidaru’s drawings
work like this: they are charts through which man reconciles with
the skies from the dirt.”
(Dan Popescu – The Blissful Victim)
Share