Imaginați-vă că sunteți un profesor de fizică, un om rațional, o ființă bipedă cu unghii late care găsește că toată evoluția biologică a avut ca finalitate creierul uman și funcția lui specifică – rațiunea. E urît afară, o vreme de stat la curul babei, cum se zice prin popor. Plouă mocănește de trei zile și toate prognozele bazate pe modele statistico-empirice atent studiate spun că vor urma încă două trei zile de melancolie. Nu contează pentru tine, ești un om stăpîn pe toate facultățile tale cognitive, ești obișnuit cu lipsa acută de lumină, ai petrecut toată tinerețea citind în hrube prost luminate. N-ai chef de școală, să predai fizică unor draci de clasa a șaptea nu e mare fericire. Încerci să te încurajezi prin două trei argumente ce invocă datoria de profesor. Ești profesionist, ce naiba. Intri în clasă, arunci catalogul cu scîrbă, înghiți în sec și amăreala se instalează. Piticii sunt destul de placizi, e bună și vremea asta la ceva, mai temperează entuziasmul puberilor. Frecarea este o forță fizică care înfrînează mișcarea dintre două corpuri – Martin încetează să vorbești- ea este de două feluri: internă și ex… inghiți cuvîntul “externă” într-un sunet nazal interogativ în momentul cînd din tavan încep să curgă petale de flori de crin. Ești încremenit, te gîndești că nu există decît două variante: ori ai un atac cerebral ori e o farsă de tipul hai să păcălim vedetele la televiziune. Îți zici că nu te doare nimic deci n-ai atac de inimă și treaba cu vedetele nu prea are sens pentru că tu nu ești o persoană publică. Cît timp tu raționezi, clasa o ia razna într-o avalanșă de chiote și hohote. Se bucură fetele, băieții se agită, vociferează. Începe hîrjoneala. Te recompui, treci peste mister și începi să ridici vocea în speranța restaurării ordinii. Îl iei pe Martin de urechi (el e țapul ispășitor de serviciu) și te intorci mulțumit spre clasă convins că gestul va produce efectul dorit dar toată situația este basculată de un huruit sinistru de cutremur. Te oprești din urecheală, nu pot să cred că am parte de un cutremur în timpul orelor, două fete cochete strigă, tu murmuri mai mult pentru tine că totul e ok, tavanul se deschide în două precum marea lui Moise și un om îmbrăcat într-o robă albă pînă la glezne coboară levitînd vertical precum Superman cînd o întîmpină pe Lois Lane. Are un crin întreg în mînă, se mișcă încet și grațios cu ochii larg deschiși de parcă n-ar avea pleoape. Toți sunt perplecși, tu nu-ți mai auzi pentru prima dată în viață gîndurile, omul pare că vrea să vorbească iar cînd deschide gura ca și cum ar pronunța doar trei vocale continue AAAAAAAAEEEEEEOOOOOOOO puștanii izbucnesc la unison într-un hohot de rîs nestăvilit. Ești paralizat, nu rîzi însă simți pe deplin efectul hohotelor. Nu e un rîs matur, ca la o glumă bună ci mai degrabă o descărcare totală a tuturor celulelor corpului ca și cum nu mintea ar rîde, ci toată carnea. Totul durează un minut poate, elevii nici măcar nu reușesc să scoată telefoanele pentru a poza totul, tu brusc îți recapeți gîndurile – sunt eu, profesor de fizică, căsătorit, acum predau, tocmai s-a întîmplat ceva ieșit din comun. Omul dispare precum a venit prin spărtura tavanului care se vindecă precum o rană din filmele cu Terminator. Pînă la pauză s-a tăcut, niciun puștan nu mai avea pic de vlagă. Se sună, toată lumea iese pe ușă ca niște zombi, copiii încep să scoată telefoanele să mărturisească totul pe FB. Acolo merge să postezi orice, tot degeaba. Tu dai sa intri în cancelarie și, fără să te gîndești, începi să povestești totul profesorului de biologie. La mijlocul istoriei îți dai seama că ești privit pătrat, ca dacă insiști va trebui în scurt timp să faci terapie sau, mai rău, să-ți dai demisia pe motive medicale din profesorat. Și poate că asta a și fost, un fenomen de isterie în masă, perfect explicabil cumva prin mijloace științifice. Te oprești din poveste pretextînd că a fost un vis povestit de un elev și pleci spre casă. Te oprești să bei o bere. Acasă, te întreabă soția cum a fost azi. Nimic special, dragă. Nimic special.
Umanismul a produs o mutație radicală odată cu secolul luminilor. Atunci organizarea rațională a fiecărui domeniu a devenit literă de lege. Oricare sistem trebuie să-și dea sieși valoare, autonomizarea e un scop în sine. De atunci, fenomenul este explicabil doar în cheie rațională. Miracolul nu mai e cu putință sau, dacă e trăit, atunci nu mai poate fi comunicat. Experimentele științifice au luat locul ritualurilor religioase, de la ele “luăm lumină” rece ce poate clarifica parțial ceva dar nu încălzește nimic. Ultimul bastion al miracolului e literatura și arta plastică. Despre toate cele de mai sus e vorba în expoziția lui Ștefan.
