– articol 24FUN
Cum stă mai prost unui eseist, am pus ideea în titlu. Cum formatul este strîmt cred că o să mă descurc explicitînd-o. Adică argumentînd-o. Mărţişorul e o sărbătoare veche de cînd lumea. E neolitică, celebrează apariţia soarelui şi multă vreme (pînă în secolul XVIII) anul nou începea într-un mod mult mai normal pe 1 martie. Are sens, nu ştiu dacă aţi văzut ruptura dintre „lumi” de pe data de 28 februarie. Eu am simţit-o pînă-n măduva sufletului. Şnurul alb şi roşu e o sinteză simbolică a acestui miracol al renaşterii care, în fiecare an e și un spectacol jenant al cărnii. Mugurii cleioşi se profilează pe cerul kitschos de bleu, tot păsăretul piuie şi guguie, băncile din parcuri sunt pline de fluidele săruturilor, miroase a pămînt reavăn şi a zambile dar şi a căcaţi dezgheţaţi de căldura zeului galben. E normal să existe şi o rămăşiţă de ritual ancestral prin care amulete solare sunt schimbate între sexe. E un gest ritualic care încă funcţionează (doar la noi, la bulgari şi la macedoneni) şi care are o interesantă notă artistică fiind încă un gest simbolic anonim. Cum era în vechime cînd arta mai funcţiona. Dacă vă duceţi în magazinul Ţăranului Român (un magazin genial de altfel) veţi vedea că majoritatea obiectelor folclorice au o semnătură. Creatorul folcloric contemporan nu mai e anonim. El a împrumutat orgoliul artiştilor moderni care semnează şi îşi construiesc o carieră în jurul meşteşugului. Aşa că nu prea înţeleg obida unor artişti „sociali” care consideră mărţişorul un mod de exprimare sub demnitatea lor.
În altă ordine de idei vreau să văd cum Calul lui Codre capătă un roşu menstrual sub crupă precum Ţeapa a căpătat roşul corector ce o face măcar amuzantă. La treabă artişti sociali!
