Ieri cred că am făcut o imprudenţă care aproape m-a omorît. Am plecat de la tine de la atelier. Îmi amintesc ca ţi-am spus că vreau să trag o ţigară şi să mă apuc de scris la text. Mi-ai zis că o să dureze vreo 2 ore după care n-o sa mai înţeleg nimic şi o să vreau să renunţ. După care mi-ai spus parabola cu asceţii şi maharajahul şi foamea. N-am înţeles-o. Mi se părea că n-are legătură cu ce vorbeam, că nu se aplică, mă-nţelegi… Însă parabolele sunt tocmai pentru ca să nu-nţelegi şi nu că sa se edifice ceva (să-mi aminteşti să vorbim despre asta). Ce nu ţi-am spus e că aveam de gînd să mă pun într-o situaţie ceva mai neobişnuită. Am ajuns la galerie cu o respiraţie accelerată, febrilă. Mi-am spus că aştept să plece toţi şi mă pun în camera din dreapta (unde e acum Ungureanu) şi scot şase lucrări de-ale tale şi le pun în jurul meu. Înainte sunt sunat de Cristi care-şi uitase laptopul la galerie. Mi-a zis că vine în juma de oră să-l ia. M-am instalat comod într-un scaun, cu laptop-ul deschis, pregătit să… scriu. Lumina nu era deschisa în cameră, o lăsasem aprinsă doar în camera lui Preda. Am fumat aproape toata ţigara. Îmi pusesem muzică veche românească – Anton Pann. Nu m-am aşteptat să se întîmple ce s-a întîmplat. M-am simţit ca o muscă prinsă fără să vrea într-o capcană. Lucrările nu erau luminate decît indirect drept pentru care nu mai vedeam nicio tuşă. Cu lumină directă în cameră mai vezi degradeul, clar obscurul realizat cu uleiuri. În semiintuneric ele devin doar prezenţe ale unor spaţii nedefinite multidimensionale. Ţin minte că mi-am şoptit ca mă joc cu focul, că sunt prea multe în jurul meu, că o să mă facă praf. Mi-am zis mai apoi că poate că atunci e momentul să scriu. Să încep cu ce înseamnă „vederea”. Cum începe ea de cînd eşti mic-copil. Cînd simţi că vezi pentru prima oară? Cînd s-a întîmplat? Am mai scris cu greu, literă cu literă, încercînd să nu cad în vortex. Au fost patru rînduri ca o revelatie după care mi-au plesnit minţile. Încercam cu disperare de înecat, ca o curcă fără cap, să ies de acolo, să încerc să mă mişc. Nimic. Încremenit într-o lume care însemna moarte pentru cea de-aici. Eram ca un tras în ţeapă. Nu ştiu cum am scăpat şi dacă am scăpat. M-am trezit din nou aici, în birou, tremurînd din tot corpul şi cu senzaţia foarte acută că m-am pişat pe mine. Mă uit mai bine si nu eram pişat. Mă gîndeam ce imprudent sunt, că am detonat o bomba nucleară sufletească, un portal negru ce nu mai poate fi dezasamblat. Eram îngrozit şi nu mă puteam mişca să dau nici măcar un telefon. Ca printr-un abur am realizat că poate ajunge Cristi la galerie şi mă extrage dracului de acolo. Într-un tîrziu, mi s-au părut zile, a venit. I-am mormăit să ieşim repede. Cred că s-a speriat pentru că eram alb-faină. La lift primesc sms-ul tău „evreii sunt hitiţi?”. Înţeleg „evreii sunt tîmpiţi?” şi ies plin de vină că am bubuit ca un copil prost o încărcătură formidabilă. Am ieşit pe Magheru şi mie mi se părea ca totul e o revizitare, că am murit, că-mi lipseşte juma de creier şi că tot ce vad este ca-n Cartea Tibetană a Morţilor o reîntoarcere temporară într-o lume care mi-era familiară şi acum mi se părea un joc simpatic de marionete… Am ajuns in centru vechi unde sta Cristi. Să bem ceva zic eu, trage aer în piept îmi spune el. Sunt alb-var. Cristi e îngrijorat şi spune să merg sus la el să mă întind. Urcam cu liftul si mie îmi vine să vomit. Din lift pînă intram în casă fac un efort să nu vomez în scara blocului. Intru şi, cu voma-n gură deja, mă îndrept spre baie. Acolo îmi dau drumul la borîtură în baie şi nu în closet. Catastrofă. Ruşine. Încerc să fac curat. Reuşesc parţial. Cristi îmi spune sa mă liniştesc şi să mă întind. Încerc. Dorm. Mor din nou. Mă trezesc ceva mai ok, reinserat mai bine în lume. Îl întreb pe Cristi ce dracu s-a întîmplat. Îmi aduc aminte. Îi spun că sigur o să uit mîine, că trebuie să venim mîine dimineaţă ca geniştii să dezamorsam bomba. Că o astfel de folosire este foarte periculoasă şi că trebuie să-mi aducă aminte să-ţi spun că trebuie să avem grijă la panotare. Sunt curios să ştiu dacă ce am scris pe laptop înainte să-mi pierd minţile s-a păstrat în memoria calculatorului deşi l-am închis în lupta pe viaţă şi pe moarte.
Am revenit acum dimineața cînd iţi scriu. Am făcut o poza la „nava” neagră. Am dezasamblat-o. Am deschis laptopul. Cele patru fraze s-au păstrat:
Toată lumea începe cu vederea. Ea e deschiderea luminoasă către a fi. Există un moment nedefinit şi de abia întrezărit în copilăria fiecăruia cînd Lumina se face Lumină şi apoi decade ca „vedere”. După care apar „culorile” ce toate împreună înseamnă tot Lumină dar care alcătuiesc „forme” mai apoi şi formele devin în jos „lucruri” ce ne creează lumea – realitatea. De aici începe viaţa conştientă. Tra la, la, la.
Dan Popescu
