“Există oare artă în paradis? Acest tip de întrebare, deşi în mod evident indecidabilă, merită pusă periodic măcar din considerente de igienă artistică. Răspunsul clasic teologic este că nu. Cel puţin nu există o artă vizuală. Poate muzică, deşi viziunea unui paradis în care există aer e una destul de infantilă. Poate că e vorba vibraţia luminii. Şi ce fel de muzică? Poate Bach, şi doar în anticamera lui Dumnezeu. Revenind la oile noastre, artele vizuale ţin de finitudine. Şi prin finitudine nu înţeleg doar un anumit decupaj plastic de tip „fereastră” (cum e cazul decupajului „tabloului” rectangular de privit pe perete în poziţie bipedă) sau „obiect” tridimensional finit pe postament. Nu, nu doar concreteţea faptelor artistice ţin de finitudine ci şi funcţia lor umană. Mai precis, murim, ştim şi simţim asta şi de aia producem artă. Totul în artă este un ritual funerar sau o transă către o altă lume. Pînza colorată cu pigment era folosită iniţial drept giulgiu, statuile rememorau strămoşii, tabloul -„fereastră” ne induce non-stop indicaţia către o altă lume.
Cum stau lucrurile cu noile media? Oare fotografia este o tehnică artistică ceva mai realistă sau mai vitală? În primul rînd fotografia în momentul în care este contemplată este de obicei expusă tot în logica verticalităţii tabloului iar în momentul în care este produsă concret ea este o imprimare pe un suport de hîrtie. Ce conţine fotografia? E vorba de un moment al realităţii? Aparent da, însă acel imprimeu nu e decît o radiografie a unei curgeri. E un Mandylion ce are sacralitate, prezenţă însă mai mult decît orice e o vivisecţie a lumii. E moarte.
În seria „Waiting for the drama” Michele Bressan ne plasează în mijlocul acestor probleme. E vorba de o serie de fotografii ale unor cinematografe goale, luminate şi multe făcute din poziţia „cearşafului” proiecţiei. Lucrările au un aspect pictural foarte pregnant, par a fi manipulate digital deşi nu sunt decît rodul unui meşteşug fotografic la faţa locului. Fotoliile au un ritm secvenţial care induc un tip de transă lugubră, te simţi privind un cimitir de eroi necunoscuţi. Înclinaţia artistică a lui Michele este de scormonitor. În seria de faţă tonul sumbru e bine temperat de o compoziţie excelent alcătuită. Discutam de curînd cu el despre Hiroshi Sugimoto şi seria „Theaters” în care camera este pusă cu faţa spre ecran iar timpul de expunere este mare. Pe ecran rulau filme. După o zi, fotografia rezultată înfăţişa un cinema gol cu un ecran din care emana lumină. Era o metaforă interesantă a felului cum privirea divină, cu termen lung de expunere are ca rezultat – lumina. În cazul lui Michele lucrurile stau pe dos. Noi, cei proiectaţi în lume şi aflaţi în timp nu putem să identificăm în transcendenţa care ne priveşte decît o absenţă. Spectatorul din altă lume absentează.” (Dan Popescu)
„Imaginile sunt un studiu de formă, în care ritmul sau chiar simpla repetare pot face lucrurile să pară mai mult decît sunt. Pot sa atragă sau să distragă atenţia prin diferenţe convenabile între coordonate. Structura sălilor, odată luminată, apare mai contemplativă decît i-o permite funcţionalitatea.” (Michele Bressan)
Share
