Ion Panaitescu – Al XIII-lea Congres

Înainte de 1989, în zona artelor plastice, nu a existat dizidență veritabilă. Acest lucru era firesc, artiștii erau o clasă socială respectată, susținută și folosită în propaganda socialistă. Aveau acces la tabere de vară, puteau spera să primească un atelier de la UAP, materialele de lucru ale Fondului Plastic erau accesibile, puteau chiar să intre într-un circuit de colecționari (celebrii doctori și avocați), erau achiziționați de stat cu condiția să execute teme muncitorești (canonul nu era atăt de opresiv și lăsa loc pentru interpretări „deștepte”). Dacă nu doreau să viziteze subiecte socialiste, un artist mai avea soluția realizării de obiecte unice de design vestimentar pe care părinții noștri le cumpărau de la Fondul Plastic. În anumite condiții puteai să călătorești în vest la expoziții sau cu facultatea prin Italia și Franța cu scop academic. Și dacă toate aceste farmece ale lumii nu l-ar fi deturnat pe vreun artist din dorința lui de libertate, tot s-ar fi împiedicat de o situație legată de eficiența mesajului. Lumea pre-decembristă se desfășura într-o paradigmă veche, logocrată. Cuvîntul era lege, el făcea lumină, el isteriza masele avînd șanse să ajungă pînă-n ultimele cătune din țară. Un scriitor, un poet, în momentul cînd „rupea lanțul”, producea rumoare națională. Îmi amintesc că era prin 1987 și tatăl meu discuta cu un prieten de nu știu ce poezie publicată printr-un ziar, cum a depistat un acrostih subversiv la adresa sistemului. Cuvîntul, nu imaginea avea impact. Un artist plastic putea spera eventual să facă o expoziție în care să treacă de cenzură și să determine un performance anti-sistem însă aria de eficacitate a mesajului era minimă. A doua zi, totul ar fi fost închis, artistul vizita poliția, orice eventuală filmare ar fi fost confiscată, n-ar fi rămas decît o poveste vagă spusă de puținii prezenți la vernisaj. Astăzi paradigma s-a răsturnat, lumea a devenit una vizuală, cu o preferință pentru imaginea mișcată și cu o din ce în ce mai mare aprehensiune față de imaginea fixă. Acum, artele vizuale pot produce discurs subversiv, măcar în primă instanță, pînă cînd noul tip de captatio al sistemului se recalibrează pentru a aglutina și fenomene artistice de reacție socială. E noul mod de a castra un discurs coroziv: faci din Nadejda de la Pussy Riot o divă-pop, pe un artist din Vojna îl convingi că-n vestul Europei e doar lene existențială, iar lui Petr Pavlensky îi regizezi un viol. America, Europa și acum și Rusia au anticorpi foarte eficienți în a steriliza un discurs coroziv.
Pe de altă parte, cei care construiesc imagini fixe din nimic, artiștii de atelier în special, știu că tot ce e plăsmuit în zona vizibilului are un caracter efemer, parțial, subiectiv. Imaginea se apropie de miraj. Practica de atelier pune în tensiune încrederea în imagini și face din artist un om care va vedea și lumea așa-zis exterioară ca un teatru kabuki. Imaginile vor supăra mai puțin decît cuvintele pentru că ele doar devăluie iluzia lumii în vreme ce un cuvînt înființează lumea. O vorbă poate s-o și desființeze. Cu toții am avut experiența asta, mii de cuvinte de aur care au fost uitate și un sigur cuvînt – topor scos drept înjurătură la nervi care rămîne întipărit pentru vecie.
Înainte de revoluție mai exista totuși un anumit tip de artă cu bătaie socială care risca ceva și putea rezolva ceva. E vorba despre arta de sertar. Era „de sertar” pentru că nu putea fi expusă. Subiectele erau prohibite sau stilistica era neconformă cu normele realismului socialist. Artistul le făcea totuși pentru plăcerea lui și a altor cîțiva cunoscuți. Arta de sertar avea scop terapeutic individual, era un mod de a-ți igieniza sufletul.
Ion Panaitescu (n.1936 – d. 2013) a absolvit facultatea de Arte la clasa lui Vasile Kazar. În anul 1982, în așteptarea celui de-al XIII-lea Congres al PCR el produce o serie de xilogravuri erotice în care cupluri ce seamănă cu cei doi Ceaușești experimentează poziții care mai de care mai explicite. Tipărește o serie pe care o arată cîtorva prieteni. Vestea se duce iar poliția îi răvășește atelierul în căutarea gravurilor. Nu găsesc tipăritura ci doar plăcile, care, fiind cioplite în oglindă îi nedumeresc pe anchetatori.
Inspirația îi vine din genul japonez de xilogravuri ce se intitulează „shunga” care s-ar traduce foarte poetic prin „imagini de primăvară”. E vorba despre un gen de artă erotică provenit din tradiția ukyo-e în care Hokusai, Utamaro sau Kunisada au excelat. Compoziția trimite la xilogravurile erotice japoneze însă linia este mai dură, medievală, mai degrabă o tăietură decît un contur grațios. Cînd sursa de inspirație nu e erotica japoneză, Panaitescu face cu ochiul la „Originea lumii” de Courbet sau la imagini de posturi yoghine de cuplu. Într-un mod paradoxal, în traducerile Kamei Sutra în engleză „congress” înseamnă împreunare. Aproape sigur Panaitescu nu a avut acces la vreo traducere în engleză a Kamei Sutra ci poate doar la samizdatele de tehnici și posturi yoghine, ele circulînd în acea perioadă. Punerea în abis e realizată de faptul că toate scenele de împerechere primară sunt înconjurate de slogane extrase din cărțile de propagandă comunistă, multe din precedentele congrese ale PCR. Simpla juxtapunere a idealurilor de lemn aurit comunist cu împerecherile acrobatice și cîinești ale celor doi tovarăși produce un hohot sarcastic. Umorul era o supapă utilă în a păstra sufletul sprinten, de aceea se spune că cele mai bune bancuri sunt din Epoca de Aur. El e o caracteristică importantă a artei românești, un fir roșu și o putere a locului demnă de studiat și de înțeles. Odată cu trezirea primăverii, vă invităm să vedeți în expoziția lui Ion Panaitescu cum sloganul „să facem totul, tovarăși” nu este o vorbă-n vînt.