Sunt bucureştean. Pentru mine „sînul lui Avraam” înseamnă Cişmigiul în care am copilărit, maidanul unde jucam fotbal, gangurile sinuoase şi lugubre ale blocurilor comuniste precum şi curţile lungi ale caselor negustoreşti acoperite cu viţă de vie, mirosul halucinant de tei din zilele de început de vară sau de beton umed după o ploaie de vară bine instalată. În ciuda acestor „madeleine” pot afirma că locuirea urbană este o încorsetare. Ce înseamnă să trăieşti „la oraş”? E într-un fel o locuire „mentală” şi nu una „naturală”. Trăim într-un univers labirintic în care betoanele sunt în aer şi obliterează cerul. Luminile oraşului anulează Calea Lactee. Oraşul e un areal al liniilor drepte, un loc în care nu există elemente fundamentale ci mai degrabă praf. Totul e adjudecat culturii, istoriei şi politicului. Emoţia originară în faţa vieţii se recuperează cu greu de către un orăşean şi de obicei este un act de turism. În vacanţă, ne încolonăm pe drumuri de beton şi mergem hotărîţi să ne reîntoarcem la natură. Evident că gestul este mai degrabă unul consumerist şi mai puţin unul real-vital. Orăşeanul este un om integrat complet culturii, este un om al spiritului care pune în suspensie orice: familie, trib, suflet, lume, Dumnezeu. Este un nevropat subtil ce trăieşte în concret. Orășeanul produce cultură, texte, politică, gunoi în exces şi nevroză.
Stefan Ungureanu – George Anghelescu – Adrian Preda (UAP) sunt toți trei bucureșteni. Timp de 10 ani m-am obișnuit cu artiștii din generația mea care găseau ca modul urban de a locui este unul artificial si opresiv. Cei trei au orașul ca premisă. Drept pentru care toţi trei prezintă reflexul obligatoriu al urbanităţii – hiper-simbolismul. Lumea nu mai este „plină de zei” pentru un cetăţean al oraşului drept pentru care singura scăpare în a construi o ierarhie valorică bine structurată e arta. Lucrările UAP sunt toate lumi foarte atent construite simbolic şi fiecare dintre cei trei pune în evidenţă un front din dramatica bătălie a orăşeanului cu lumea inventată de el. Astfel George Anghelescu construieşte un altar teatral semidiabolic ce are ca funcţie o terapeutică interioară. De ce e nevoie de această terapeutică? Pentru că suntem cetăţeni singuri, secularizaţi, autonomizaţi. Ce instrumente sacerdotale am mai putea inventa să ne temperăm nevroza? Iată răspunsul lui George:
“Violenţa şi Moartea sunt singurele adevăruri, realităţi în faţa cărora mă găsesc incapabil de înţelegere sau resemnare. Acest fapt transformă perechea de dipticuri expuse, într-o reprezentare pornografică a temelor (temerilor) mai sus menţionate, în sensul real, agresiv dar ambiguu al cuvântului (unde sexul lipsește).
Raţiunea este blocată într-un spaţiu liminal din care încerc să mă extrag prin exorcizare simbolica şi conceptuală, prin castrare a acestor subiecte. Violenţa devine astfel un act impersonal, lipsit de instrumentarul contondent, unde personajele anulate în anonimat sunt suspendate într-un mod contrastant în poziții baroce ample, patetice, din care derivă finalmente moartea glorioasă, dar neconsumată integral. Cadavrul este viu. El este un soi de doppelgänger al meu, dar mai ales, al incertitudinii mele existenţiale. “(George Anghelescu)
Ştefan Ungureanu este o fire cerebrală. Lucrările lui sunt o încercare filosofică de a înfăţişa natura urbanităţii în dimensiunea ei „scormonitoare”. Iată argumentul: oraşul este după chipul şi asemănarea omului. El înseamnă exploatare. Iată etapele exploatării. Iată chipurile noastre. Scormonim şi mutăm materie dintr-o parte în alta şi suntem în acelaşi timp conştienţi de acest fapt. Ultimul miracol posibil este unul ştiinţific pe care noi îl remarcăm fără frică şi groază ci cu obiectivitate rece de prezidiu. Frontul de luptă aici este modul cancerigen de raportare la mediu al orășeanului.
“Exploatarile “deschise”ca sisteme inchise.
Economisiti, reutilizati, rationalizati; trei “imbolduri” fiecare aferent cate unei etape a exploatarii de orice: abundenta ,sistematizarea si intelegerea , finitul.
Lucrarile sunt o cautare de intelegere a modului in care functioneaza sisteme deja definite ca pretexte de modelare a propriei intelegeri a lucrurilor, ele documenteaza cele trei etape ale exploatarii si insista pe momentul cel mai “bogat” si specific noua ca mod de interactiune cu anviromentul: undeva intre abundenta post descoperirii si limita terminarii perioadei de sistematizare (zona de crestere/evolutie pe care vrei sa o continui/prelungesti/multiplici).” Ștefan Ungureanu
În fine, Adrian Preda este cel mai senin dintre cei trei. Lucrările lui sunt o încercare de a visa între betoane. Întrebarea subiacentă este evidentă: mai putem recompune prin poezie „emoţia” şi „mirarea” dintru-nceput? Animalele sunt tot timpul o intruziune stranie în peisajul oraşului. Fiarele sunt “domesticite” în oraş. La Preda, “naturalul” invadează cu blîndeţe urbea într-o imagine paradisiacă de neimaginat în realitate.
Lucrarile “TIR CU BOI” sunt o subserie a unui proiect mai amplu intitulat TRANS-, care in principal se refera la transport, transit, tranzienta, transcendenta si la perisabilitatea lucrurilor si naturii schimbatoare a lor, la continua transformare in care ne aflam.
Autovehiculul este elementul central deoarece descrie foarte bine idea de trecere prin spatiu si timp. De asemenea, prin alcatuirea si functia sa, ma ajuta sa pendulez intre artificial si natural (o tema importanta a mea), intre obiecte facute de om si organisme vii.” (Adrian Preda)
“Punand boul in jug, omul a inceput sa controleze si sa foloseasca o alta forta de tractiune decat cea obtinuta prin propria energie musculara. Boul a fost primul pas catre motoarele cu aburi si cu combustie interna.” (Gordon Childe, “What happened in history”)
„Naturalul” se construieste folosind betonul, activismul sau simbolismul urban. Este un „fenomen” care capata intensitate si consecventa.
Share
