De la extaz la ridicol
Acum am să vorbesc despre un artist de secol 16 care are încă mai are multe se spus chiar şi dincolo de mormînt. E vorba de Matthias Grunewald. La Colmar, în Franţa alsaciană, în muzeul Unterdenlinden, există una dintre capodoperele artei din toate timpurile. E un altar care a fost făcut pentru mica abaţie din Issenheim închinată Sfîntului Antonie. Călugării din acea mînăstire tratau ergotismul, o boală produsă de un parazit al secarei. Consumul continuu de secară infestată producea această boală oribilă care arată ca un mix de ciumă cu lepră. Altarul este perfect. Aerul vibrează încă şi, aflat la prima vizionare, am trăit experienţa estetică completă. Stau şi mă gîndesc cum funcţiona acel altar timp de 400 de ani pentru mîna de călugări care îl foloseau şi ritualic… Totul e gîndit pînă la ultimele consecinţe, subiectul e acela care trebuie, compoziţia e magnifică, tehnica grisaille-urilor şi glasi-urilor e dusă la perfecţiune. O simfonie fără cusur.
Am revenit din Colmar pe meleagurile dîmboviţene şi iar m-am umplut de nervi. Mergînd prin centrul vechi devenit un fel de esplanadă estivală cu magraoni şi minijupe am depistat ca galeria Atelier 35 ( cu o istorie de peste 40 de ani) este complet ecranată de o terasă în care şmecherii, muzica, micii, kebabii şi doamnele de joasă companie sunt într-o continuă jubilaţie estivală. Cine mai are nevoie de artă? Brînza contează! Ce faceţi UAP-iştilor? Vă distrugeţi şi ultima brumă de tradiţie?
