The Head Conspiracy – Mircea Ciutu la Cărturești Carusel (15.09-3.10.2017)
De peste o sută de ședințe ar fi avut nevoie Cezanne pentru un portret al lui Vollard, galeristul său. Nevoia de a exprima ceea ce artistul simțea că trebuie transmis nu putea fi lăsată nici memoriei, nici tehnicii, nici luminilor rațiunii. În momentul in care vizualul înlocuiește logosul îi uzurpă acestuia nu doar poziția centrală în lume, ci și calitatea de unic garant al realității. E momentul în care unui univers potențial infinit i se arată granițele, iar altul ce pare, în limba copiilor “și mai infinit decât primul”, se întrevede.
În contextul cotidian cu greu ne putem imagina că avem de a face la tot pasul cu lucruri pentru care limbajul nu ne ajunge. Și pentru a ne asigura oviață liniștită, cu serviciu, familie, știri și prieteni, nici nu avem nevoie de asemenea experimente mentale. Logosul acoperă tot Universul nostru cu exces de funcționalitate.
Câteodată, o despărțire dureroasă sau dispariția cuiva apropiat ne duce in fața limitelor limbajului. Nu-mi găsesc cuvintele, spunem atunci și nu e doar un clișeu sau o metaforă.
Am putea vorbi despre un limbaj al formelor care să exprime trăiri pentru care vocabularul nu e de ajuns, grade ale durerii sau ale plăcerii ce nu se mai pot revendica de la aceeași categorie. Forme și culori ce aparțin unor peisaje de negăsit în lumea perceptuală. Amintirea unei persoane nu este o fotocopie pe care creierul o poate accesa cu acuratețe, chiar presupunând o memorie vizuală matematic perfectă (și deci, imposibilă). E un amestec de sentimente, mirosuri, dorințe care se suprapun sinestezic peste geometria imaginii și îngroașă unele tușe, lăsându-le pe altele șterse, căzute în uitare. Nu îmi pot imagina de pildă urechile unei persoane iubite despărțite de zâmbetul, ochii și parfumul ei.
Dintr-o lume in care relațiile cu ceilalți stau sub semnul efemerului, Mircea Ciutu extrage realul. Nu cel al duratei, permanenței, credinței într-o lume eternă, infinită și complet acoperită de logos, ci pe cel în care contingentul, întâmplarea, efemerul și uitarea sunt adevăratele ingrediente ale vieții. Portretele lui se sustrag realismului reprezentării, sunt surprinse în momente în care pare că se scurg din minte.
Poziția artistului devine una aproape mistică, aceea a unui om hipersensibil la mediul in care trăiește și la oglindirea lui în sine, practicând arta nu ca un antreprenor creativ, ci ca pe o magie personală de autocunoaștere și expresie onestă, autentică. Nu mai contează că pentru unii o asemenea atitudine miroase de departe a conspiraționism. (Cristian Cojanu – curator)
