Ceva despre cum Herta Müller poate purta premiul Nobel. Ca pe o eşarfă, ca pe o medalie, ca pe o broşă insolentă sau ca pe o brăţară discretă. Ca pe o portavoce, ca pe o mitralieră sau ca pe un harnaşament înrobitor.

“Când stau aici nu sunt scriitoare, sunt scritoare doar când sunt singură cu mine. Ce fac aici e altă meserie – e circ.”

O să încep prin a discuta despre o anume parte a publicului, fără să simt nevoia de a o defini clar. Sunt convins că o veţi recunoaşte imediat. Despre coloanele civilizate de oameni binedispuşi, atraşi de reclamele din oraş care şi-au ocupat locurile la Ateneu cu aşteptări diverse, febrile, sau neclare. În principal legate de o seară de entertainment rafinat, în care laureatul Nobel va elibera un torent de idei, descrieri în asocieri sclipitoare, aluzii inteligente, umor fin, jocuri de cuvinte, calambururi şi momente emoţionante în care şi-ar fi găsit locul declaraţii de dragoste pentru patrie şi pentru publicul plătitor. Nu întâmplător, totul se întâmpla pe aceeaşi scenă greu încercată de meditaţiile domnului Puric. Iar pentru mulţi dintre aceşti oameni, silueta firavă împovărată de greutatea unui premiu nemaiauzit va fi fost grevată şi de ceva îndatoriri patriotice sau vreo misiune sfântă. Căci n-ar fi fost de bunăseamă destul ca Herta să fie inteligentă, raţională, creativă şi sensibilă, ea ar fi trebuit să posede şi ceva din arsenalul unui vizionar, să ştie să joace rolul de oracol al unei naţii ce o întâmpina cum se cuvine.

„Majoritatea românilor au avut avantaje, s-au aranjat … Nu mă mir că aceşti oameni nu vor să spună că dictatura a fost o crimă, şi-ar pune în discuţie propriul trecut”

Ceva merită amintit aici despre aceşti oameni la care fac referinţă. Una din distracţiile lor favorite este compusă dintr-un straniu moment narativ la care iau parte toţi mesenii ce înconjoară o sticlă de vin la vreo reuniune. Ei înşiră cu detalii picante nume de celebrităţi locale, iar sursa umorului pare a fi corespondenţa dintre gradul de dinainte de `89 (mare) şi funcţia ocupată acum în aparatul de stat (mult mai important). Pe lângă funcţia socială (hăhăiala colectivă), din această nevinovată îndeletnicire mai rezultă ceva: o listă a celor ce pot acorda, la un moment dat, favoruri. O listă a celor puternici cu care nu e bine să te pui, cărora e mai bine să le capeţi cumva indulgenţa. Acestor oameni li s-a adresat luni seară Herta Müller. Şi cum să nu stârnească rumoare cineva care, din postura nu doar de oaspete, ci de fiică risipitoare întoarsă acasă va înşela aşteptările compatrioţilor, va evita să sărute cu nesaţ glia străbună şi, mult mai grav, nu va gusta umorul autohton şi nici nu se va închina în faţa martirilor rezistenţei prin cultură. Iritare de scurtă amplitudine, înecată în nevoia de exuberanţă, în voinţa publicului plătitor de a transforma orice în suport al unei bunedispoziţii triumfătoare. Şi n-ar fi fost cu totul deplasat să ne-o imaginăm pe Herta ca pe un copil care nu râde la glumele unor adulţi exagerat de veseli, în faţa unui public ce ar fi fost gata, la nevoie, să o înconjoare pe scenă şi să o gâdile frenetic până ar fi obţinut un râs isteric, ce ar fi făcut-o să recunoască în sfârşit că e de-a noastră şi că participă la hlizeala generală.

“Am vrut să trăiesc normal, să nu fac ceva de care să nu pot să vorbesc pe urmă. Mi-a fost greaţă de funcţionarii ăştia, nulităţile pe care le vedeam în fabrică, în magazin, la poştă, la doctor, fiecare avea nişte aluri şi trata oamenii de parcă ar fi, mă scuzaţi, ultimul căcat”. (râsete satisfăcute în sală)

***

Altceva mi s-a părut însă important. Ceva despre cum Herta Müller poate purta premiul Nobel. Ca pe o eşarfă, ca pe o medalie, ca pe o broşă insolentă sau ca pe o brăţară discretă. Ca pe o portavoce, ca pe o mitralieră sau ca pe un harnaşament înrobitor. A ştiut să captiveze, să-şi seducă audienţa. A recurs în unele momente la mijloace ale unei strategii defensive elaborate, pe care a motivat-o prin nevoia de a-şi păstra intactă o lume de dinainte de Nobel, a scriitoarei, a literaturii şi a prietenilor vechi. A ales însă tot timpul să-şi provoace audienţa şi gazdele, amintindu-le de lucruri pe care la un moment dat o unanimitate necunoscută a decis să le uite. În acest caz, a folosit premiul ca pe un puternic amplificator de mesaj, spunând aceleaşi lucruri pe care le spunea şi înainte, atunci însă la emisiunea dedicată minorităţilor naţionale.

Herta Müller are privilegiul de a cunoaşte toate aceste moduri de a-l accesoriza în funcţie de ritualul în curs, dar şi forţa de a scoate la lumină inconsistenţa vreunei osanale sau ipocrizii camuflate literar, părţi ale ritualurilor de Nobel pe care, din când în când, pare că a obosit să le mai practice.

Extrase din conferinţa de presă

Acum 2-3 ani, aţi mai fost urmărită în mod ostentativ de servicii secrete. Vă mai e teamă, când sunteţi în România, sau vă este mai degrabă teamă pentru România(…)?

Nu ştiu dacă mi-e teamă… Nu mi-e teamă. Chiar dacă ştiu sau simt – ultima oară la care v-aţi referit a fost foarte clar că am mai fost urmărită în modelul ăla care… pe un prieten care a venit să mă ia la cină au vrut să-l oblige să completeze un formular de vizită – ceea ce nici nu există – cu toate că el nici n-a vrut să urce în cameră, ci numai să mă cheme pe mine de la recepţie, deci… dar nu mi-e frică… eu cred că, bineînţeles, ei sunt peste tot, nu s-au dizolvat în aer, şi persoanele sunt în ţară – asta este normal.  Normal nu este că au poziţii bune, şi că au căzut în picioare, şi s-au aprovizionat cu fel şi fel de posturi, şi au ştiut să folosească clipele cele mai potrivite pentru a-şi asigura viaţa de după dictatură – a doua viaţă .Dar nu mi-e frică…Eu cred că intenţiile lor nu mai sunt aceleaşi care au fost în timpul dictaturii. Şi dacă vor să ştie ce mănânc, unde mă duc, sau ce pantofi îmi cumpăr, sau ce ochelari, n-au decît… Dacă e interesant, treaba lor, dar nu-i frumos…

Vă temeţi pentru viitorul României din cauza acestei stări de fapt? E bine pentru România?

Păi, pentru România este mai rău decât pentru mine. Eu – asta cred că nu mă deosebeşte de ceilalţi – cred că fiecare a sperat că, după căderea dictaturii o să fie lucrurile clarificate, şi persoanele care au avut o responsibilitate (sic) oribilă în timpul dictaturii să nu mai aibă puterea, sau funcţiile, sau influenţa pe care o au în momentul de faţă. Cred că asta a dezamăgit pe toţi, nu numai pe mine…şi…asta este o problemă, şi se şi ştie: dacă sunt aşa de multe persoane – mă scuzaţi pentru româna mea, că nu este chiar aşa de bună, şi în ultimii ani vorbesc foarte rar româneşte (…) – deci, asta cred că este o problemă, pentru că sunt aşa de mulţi, şi, dacă numărul şi densitatea unor persoane cu acest trecut este aşa de mare, înseamnă că ei fac o plasă – ein Netz – şi plasa aia…ăia se cunosc din timpul de dinainte, se servesc şi se folosesc unul de altul, şi, poate, şi ocupă locuri şi domenii în societate care ar fi mai bine să fie ocupate de oameni integri, cu o gândire democratică, şi care au în cap şi de gând altceva. Şi asta cred că este o problemă, da.

Despre referinţele literare la limbă vs cărţi

Eu întotdeauna zic că nu ştiu ce e limba. Limba este ceea ce facem, ceea ce nu facem, ceea ce gândim, ceea ce nu gândim, ce face un om cu altul. Deci, limba în sine nu există… decât dacă scrii, în literatură – şi-acolo eşti nevoit, că n-ai alt mijloc decât de a te folosi de limbă. Şi atunci trebuie să faci transformaţia aşa-zisei realităţi, chiar dacă este ficţională, inventată – trebuie să faci transformarea acestei realităţi în limbă. Trebuie să pui pe hârtie, ceea ce este ceva foarte straniu, când te gândeşti. Şi încerci să faci cât se poate de bine ca limba să atingă pe undeva această realitate. Şi în asta nu crezi… (…)  Îmi dau silinţa să iasă cât se poate de apropiat una de alta. Cele mai importante sau preţioase au fost cărţile care nu mi-au dat voie să evadez. Ceva din ele…. am vrut să învăţ cum se poate trăi. Mi-au dat un sprijin… Nu aş putea să spun exact ce m-au învăţat, dar m-au învăţat ceva. Sunt altă persoană (…). Cred că n-am răspuns la întrebare.

Despre dosarul Pastior

În anii ’50 Securitatea a fost…. a fost perioada cea mai sinistră. Asta se vede după lagăre, după procese, după numărul proceselor. Deci, dacă citim documente, se vede foarte clar. Şi criminalizarea populaţiei, şi metodele, şi brutalitatea au fost mult mai mari. Era timpul cel mai sinistru, fără discuţie. Dar ce mă deranjează pe mine la Schlesak este că el vrea să spună că după aia n-a mai fost nimic şi că el mi-a şi spus că sunt Luxus Disidentin [o dizidentă de lux] : deci, noi ne-am plimbat frumos şi facem pe nebunii… Dar şi după aia… Securitatea a avut alte metode, s-a mai domolit, … nu a fost închisă atâta lume cât în anii ’50. Oskar Pastior nu a avut ieşire… el a venit din lagăr. După 5 ani de lagăr, el a venit acasă, a scris nişte poezii despre lagăr, şi din aceste poezii i s-a făcut laţul… El a fost un om zerbrochen – zdrobit; deci, s-au legat de unul zdrobit… Şi, în declaraţia pe care au făcut-o pentru angajament, nu este vocabularul lui, este clar: Securitatea dictează când ai de semnat ceva, nu-ţi poţi folosi propriul tău vocabular. Dar acolo şi scrie: în caz că nu face faţă, îl aşteaptă puşcăria… Deci, dacă el nu ar fi acceptat, ar fi fost închis.  Ăştia toţi erau închişi. Doamna Clara i-a ascuns poeziile – deja era închisă. Ce putea să facă altceva decât poate să se spânzure, sau să intre în psihiatrie? Să ceri asta, în loc de… este neomenesc. Şi cred că fiecare caz este un caz singular, şi trebuie să ne uităm la toate circumstanţele unei colaborări. Şi după aia, ce a raportat acest colaborator. Oskar Pastior, când a ajuns în vest, imediat s-a confesat serviciilor de acolo; a vrut să scape de această greutate care l-a distrus. Şi în notiţele sale, pe care le-am găsit după moartea lui – care erau numai pentru el însuşi, deci, era o convorbire cu el însuşi, nu pentru cineva; deci, eu cred că astea sunt adevărate – el scrie de greutatea şi scârba care l-a chinuit ani de zile, atacul de migrenă, şi că plecarea aia în vizită a fost ieşirea ultimativă a lui Oskar Pastior, ca să ramână om, că n-ar mai fi putut îndura… Deci, astea sunt circumstanţele… circumstanţele şi preţul pe care l-a plătit cineva pentru a deveni ceea ce trebuia să devină. Trebuie să luăm în considerare preţul, şi circumstanţele. Şi alţii… în anii de mai târziu, sunt şi colaboratori care n-au avut ce pierde: au făcut carieră, au primit bani, au vrut să aibă putere asupra altora. Deci, motive josnice – şi astea sunt diferenţe… Mulţi acuma speră că, dacă şi ăsta – Oskar Pastior – a fost descoperit, el este ein frei Brief – un cec în alb  – pentru ceilalţi…

Un lagăr de muncă forţată este o catastrofă. Dar un lagăr de exterminare este culmea dezastrului uman care se poate întâmpla. Pentru că, într-un lagăr de exterminare, lumea a fost dusă ca să fie ucisă. Ceilalţi au fost duşi acolo ca să reconstruiască opţiunea – muncă de reconstruire. Deci, conţinutul este cu totul altfel… Şi, într-un lagăr de exterminare, oamenii ăştia n-au avut nici o şansă: erau trimişi acolo pentru moarte, pentru exterminare. Intr-un lagăr de muncă, au murit mulţi, de foame, de malnutriţie, dar scopul nu a fost exterminarea omului. Şi asta este o diferenţă…

[ Dl. Liiceanu: Atunci, cum au murit atunci atâtea zeci de milioane? Nu mă pot abţine să nu întreb.] Păi, au murit de condiţiile de viaţă în care s-au…. Eu acuma nu mă refer la… Şi Gulagul sovietic este altceva decât lagărele de muncă. Deci, vorbim de trei categorii de lucruri. Sunt nişte lucruri comune în structura, în organizarea vieţii de zi cu zi. Poate că lagărele, până una-alta, au avut aceeaşi structură. Eu am citit şi foarte multă literatură pentru a scrie cartea asta, Atemschauckel [Leagănul respiraţiei], despre Gulag, şi am văzut că o serie de cuvinte, de noţiuni, sunt comune, cu toate că, din punct de vedere geografic, locurile erau la foarte mare depărtare, distanţa era foarte mare; nici macar nu cred că personalul lagarului, personalul şi comandanţii,  nu erau aceiaşi. Dar cred că, în realitatea în care s-a trăit, sunt multe situaţii… Ce s-a făcut cu unul care fură pâine? Peste tot, turnătorul în lagăr era linşat. Deci, asta am văzut în toate lagărele: furtul era foarte aspru pedepsit, asta da… Dar, în rest, toate lagărele sunt ceva special, şi nu poţi vorbi despre toate deodată: sunt nişte lucruri comune, dar sunt mult mai multe care diferă.

Ce conturi trebuie să-şi regleze România cu trecutul ca să vă simţiţi aici ca acasă?

Treaba României nu este ca eu să mă simt acasă. Eu nu sunt aşa importantă. Ar fi mai bine dacă nu ştiu câte milioane de români s-ar simţi acasă – asta ar fi important.

(…) Ştiţi, eu am probleme cu „cel mai”. Nu ştiu, habar-n-am. Niciuna nu-i „cea mai frumoasă zi”, „cea mai frumoasă întâmplare”. Nu există „cel mai, cea mai” – e frumos, după aia vine altceva… uiţi… vine altceva…

Cum aţi comenta situaţia politică din România?

Nu prea sunt la curent. Adică cu detaliile nu sunt la curent, şi nu pot… nu vreau să comentez situaţia politică. Asta ar fi … în două-trei propoziţii?!… Asta tot aşa: e o întrebare foarte concretă, care este total abstractă. Şi nu sunt în stare, adică nu mă pricep: nu mă pricep să spun ceva general şi să se şi potrivească.

Care sunt lucrurile care vă plac la români?

Asta-i ca şi  „cel mai iubit”, „cel mai frumos”, „cel mai dulce”, „cel mai acru”. Nu ştiu.

Un lucru bun pe care îl are ţara asta?

(Dl. Liiceanu: „Roşiile.”)

Nu-mi plac – că nu-mi plac roşii. Are mititei extraordinari, salată de vinete extraordinară, şi zacuscă… şi lubeniţe – asta din domeniul plantelor. Şi nişte oameni foarte minunaţi pe care îi cunosc şi cu care sunt prietenă. Şi dacă ar fi destui ca ei, ar fi ţara asta zdravănă. Dar sunt prea puţini, am impresia – cred că pe mulţi dintre ăştia îi cunosc. Nu ştiu dacă asta este un răspuns potrivit.

P.S. Mulţi par să nu fi observat că, în majoritatea timpului, lângă Herta Müller nu a fost filosoful Gabriel Liiceanu, ci publisher-ul cu acelaşi nume, gazdă şi organizator.