Sandu e un fotograf care nu sucombă în fața realității. Ba mai mult, e foarte enervat de abilitatea calofilă a aparatului de captat imagini. De aceea încearcă tot timpul să pună realitatea între paranteze subminînd fie intenția ( în proiectul “Exhibition” unde voluntari erau invitați în atelierul lui pentru o fotografie nud pe care ei trebuiau s-o realizeze în absența lui Sandu) fie chiar lumea din fața aparatului ( în proiectul “Hidden stories”, unde camera capta același peisaj timp de o oră declanșîndu-se doar atunci cînd oamenii intrau în cadru. Mai tîrziu, acasă, urma ca Sandu să producă fotograma- colaj a unui ceas care ascunde o poveste personală). Cînd desenează, el își definește demersul așa: “un exercițiu de a greși și o antrenare a răbdării de a duce greșeala la bun sfîrșit”. Bun, dincolo de situația des întîlnită la artiști pe care eu o denumesc “bravada modestiei”, e ceva aici. Premisa e că din start un artist greșește. Cum face el asta? Greșala apare în momentul cînd a pus pensula sau creionul în mînă. De ce? Pentru că, în cazul artiștilor de viziune, care ascultă de ea, se schimbă datele epifaniei prin simpla dorință de a o face manifestă. Misticii transformă viziunea în cuvinte însă tot timpul există o tensiune acolo între trăire și vorbire. De aceea metafora e îndelung utilizată. E un compromis util. La fel și în arta plastică, după ce ți-ai investigat “vocea” interioară și ai decis că nu e îndeajuns ca ea să rămînă doar în tine ci ea trebuie dezvăluită, deja ești pe un drum spinos. Cum poți scăpa cu fața cît de cît curată? Există două variante: încifrare sau dicteu automat. Prima încețoșează un pic viziunea iar a doua o transpune dadaist în limbaj plastic. La Sandu sunt prezente ambele proceduri. Ținînd cont de felul cum se produc, putem spune ceva și despre temele desenelor lui. Temele apar în urma procedurilor. Ele nu pot să-i fie complet străine pe principiul suprarealist că nimeni nu poate produce o imagine care să nu-l reprezinte. Drept pentru care se poate vorbi mai degrabă despre faptul că temele apar din abisalismul psihicului și sunt moșite de procedee artistice. Pînă și titlul expoziției e un decoct metaforic care trimite în mai multe direcții umorale. “Să duci pionierul la ecluză” era înainte de 89 o metaforă pentru actul sexual. Și totuși , acum, cînd nu-l mai folosim, a rămas doar imaginea unui copil în fața unei construcții umane enorme, o împietrire nevinovată în fața egoului bărbătesc tehno-cratic, o fronda a purității în fața megalomaniei. Cu desenul înainte, pionierul vizitează ecluza interioară, scoate de acolo pești psihedelici pe hîrtie, îi împachetează în rame ieftine chinezești și ni-i servește pe marginea unei întîlniri tinerești-pionierești-cîmpenești-hipsterești.
