Într-o luni mi-am spus că nu se mai poate. Că a fost prea multă vorbă, au curs prea multe cuvinte și gata, să trec la faptă. Să fac o lume să stea. Să fie bună. Cu gîndul ăsta am început. Vroiam totul, eram totul, puteam totul. Pînă aici totul era ok. Ziua unu.
Marți, după trezire, mă pun la birou. La birou se fac lucrurile serioase. La biroul ala la care te duci că vrei, nu că trebuie. Fac lucrurile necesare de marți și mă așez pe scaun la masă. Bun… Să fac lumea să stea într-un calapod. Pardon, acum îi zice format, da, format… Cum să fie? Pătrat? Ar fi prea artificial. Rotund? Fără cusur. Triunghiular? Fără viață. Va trebui să construiesc totul făcînd un compromis. Promit să fie singurul. Lumea se va petrece într-un dreptunghi. Da, e logic, în dreptunghi va fi loc pentru tot și va fi și dinamism. Vreau o lume dinamică. Nu statică. Imobilismul m-a deranjat tot timpul. Ziua doi.
Miercuri eram hotarît să termin mai repede treburile. O fac și ajung la birou hotarît să despic lumea-n două. De dragul compoziției am visat că dreptunghiul nu poate ramâne monocrom. Dacă ar fi fost monocrom nu cred că aș putea să aleg o culoare. Care ar merita? Roșul? N-ar fi o lume ci un final de lume. Albastru? Un început ce nu creează nimic. Galben? Prea aproape de lumină. În lumină totul e unu. Ori eu vroiam doi. Și am despicat dreptunghiul în două planuri. Tăietura am numit-o orizont. Un prim contrast. De aici orice combinație de culori e posibilă. Toată seara de miercuri m-am jucat cu substanțe colorate și contraste cromatice. Înainte să mă culc am văzut că toate sunt bune. Ziua trei.
Joi am avut-o întreagă pentru birou. După vreo cîteva sute de încercări de contraste a două planuri îmi dau seama că n-am inventat o lume ci doar o manieră care riscă să mă ducă pînă pe culmile plictisului. Cît te poți hrăni din calibrat culori? O vreme, după care îți vine să le dezinventezi. Doar că nu se mai poate, ești deja avansat în greseală. Spre seară mă gîndesc că nu există altă soluție decît să apăs și mai tare pe accelerator. Și mai multă discriminare. Și mai multă eroare. Încep să fac tăieturi … le numesc copaci și plante, reîncerc să introduc forme perfecte, fac mici cercuri – apar toate gîngăniile pămîntului, fac triunghiuri – apar munții și piramidele. Înainte să adorm imi spun pierdut: ce dracu am făcut… și alunec în abisul somnului. Ziua patru.
Vineri mă gîndesc să fiu mai pragmatic, să nu reflectez prea mult. Să fac peisajul pînă la capăt. Dau un fond albastru peste grafismele de ieri, despart planurile. Sus cer, jos pămînt. Îmi trebuie un reper și fac un copac dar dintr-unul se naște o pădure. Animale, plante , tot tacîmul… mă întrec în virtuozitate. Îmi iese o grădină perfectă… Spre ora nouă seara, după ce m-am distrat copios cu toate texturile de pene de păsări, cu toate formele posibile de lighioane, mă opresc să beau un ceai. Iau distanță, privesc delirul și-mi dau seama că toate luate pe rind sunt bune, dar lucrarea e fără viață. Iau o sticlă de votcă și mă fac muci de ciudă. Ziua cinci.
Sîmbătă mă trezesc bine dispus și foarte concesiv. Lucrarea arată spectaculos, e drept că nu are dinamică, că nu are tensiune, că totul e la locul său și imobilismul s-a reinstaurat dar trag nădejde că azi am să găsesc soluția. O soluție ce va fi ultimul compromis. Promit. Încerc să construiesc ceva ieșit din schemă. Ceva care să semene cu celelalte lighioane însă să pară stingher. Să pară și periculos dar și îngrozitor de fragil. Un monstru bine temperat. Bine proporționat. Cineva cu care să te identifici. Și tu și ceilalți. Îmi iese într-un tîrziu o ființă bipedă fără pene și cu unghii late. Parte bărbătească și parte femeiască. Penibil. Înainte să mă culc, mă uit la el și nu pot să-mi spun în gînd că e bine. Ziua șase.
Duminică, obosit și ajuns pe culmile disperării, mă tîrăsc din pat, mă uit la lume, totul a eșuat. Lucrarea s-o sfarm? E-n mine. S-o ard? Mi-e frică. S-o iau de la capăt? Cum? Deducția a fost logică, n-aș putea face altfel. Prin deducție realitatea se multiplică inevitabil. Cum s-o salvez, ce dracu să-i fac? O gumă… da, da, o gumă, să caut o gumă. O găsesc într-un tîrziu și mă pun pe șters. Am să încep cu el, cel de pe urmă. Am să-i creez cu guma goluri în cap, în inimă și-n vintre. Un minus care dă viață, dramatism și sens. După asta o să adorm mulțumit. Ziua șapte. Ultima.
(Dan Popescu – textier)
