Ion Bârlădeanu, regizor de colaje. Bonus: Galerie Foto

Îi place să-ți arate colaje (dacă nu ești prost și ai simțul umorului. Se prinde imediat dacă îți sclipesc ochii în cap sau dacă ești cam obosit din naștere). Îți explică și-ți povestește tot felul de detalii și apoi se oferă să te învețe și pe tine (dar râde șmecherește, știe că n-o să-ți iasă). Trebuie să ai ochi și memorie (păstrează decupate mii de siluete deja decupate și când începe să lucreze știe să caute la fix în sacul de 6 kile cu popi și cruci, în cel de 4 kile cu mondenități, ce-i dictează compoziția din cap). Intră pe nesimțite în pielea artistului, manipulând un fel de grație: ce văd eu, nimeni nu vede. Apoi te liniștește, dacă te vede prea pătruns de intimitatea Maestrului Colajelor: eu nu prea mă dau artist, așa ca unii. Dar, dacă vine lumea cu flori și mă-ntreabă, ce să zic, că-s boschetar? Sunt regizor de colaje. Nea Ion Bârlădeanu. Dar hai mai bine să povestim despre colaje.

Înainte de 89, oamenii erau aşa de tâmpiţi că se uitau la televizor la Ceausescu. Fără să-l scuipe, fără să-l pocnească cum ar fi meritat, idiotul dracului. Un prost care a prostit până şi mulţi oameni deştepţi; că dacă nu deveneai vreo jigodie, nu făceai rost de mâncare, ca jigodiile din colajele lui. Ăia se descurcau.
O lume de “gangsteri” de Avicola şi de traficanţi de ouă proaspete, de caş, de pâine, de unt şi brânză, pe care a cunoscut-o foarte bine. Asta trebuia dat la televizor. Făcute filme din lumea asta reală, a oamenilor necăjiţi ce trăiau aventuri extraordinare, încercând să facă rost de medicamente pentru părinţii lor, de lapte şi carne pentru copii. Iar în filmele astea să joace Sophia Loren, cea mai frumoasă femeie din lume, că nu e Liz Taylor, cum credeau toți, că au zis la televizor că avea ochii mov, cu Yul Brynner, cu Charles Boyer, cu cei mai mari actori ai lumii, cu Toma Caragiu, Amza Pellea, Dem Radulescu şi Draga Olteanu. Asta trebuia să facă Sergiu Nicolaescu. Dar nu le făcea şi aşa s-au născut colajele lui Ion Bârladeanu.

Îi urăşte pe comunişti şi pe nazişti deopotrivă. Pe comunişti mai rău. Ambii s-au folosit de oamenii săraci pentru scopuri aiurea. Naziştii au fost măcar mai pe faţă. “Arbeit macht frei” şi “Munca înnobilează pe om”- acelaşi principiu: înrobeşte omul simplu, pune-l la muncă şi în loc de libertatea de a decide cum vrea să trăiască, obligă-l să creadă în bazaconii, să se sacrifice pentru familie şi societate/partid. Păi ăla mai e om? Familie, credinţă, partid, asta e scleroza individului. Multă lume nu înţelege, dar ce să înţeleagă bietul om care munceşte toată ziua? Pe vremuri, ca docher, sau muncitor necalificat cum am muncit eu, acum cu ochii în calculator toată ziua. Acelaşi sclavagism împuţit!


Acuma după Revoluţie, după ce erau toţi cu Partidul şi cu omul nou, au devenit toţi credincioşi şi îl întreabă cum arăta lumea cealaltă: cum e în Rai şi dacă nu-i e frică de Iad. Îşi râde de Scaraoțchi al lor. Lumea ailaltă e pentru bogaţi, ăştia sărăcii, oamenii muncii, au déjà iadul aici şi tot poveştile astea ale bogătanilor, jigodiilor cu bani le ascultă. Că să fim mai clari, că iarăşi multă lume nu înţelege, ar înţelege ei, dar nu vor să înţeleagă: există două lumi, dar nu cu Rai şi Iad şi draci şi îngeri, există lumea bogaţilor şi lumea asta nenorocită a săracilor, din care nu mai ieşi niciodată şi amândouă sunt aici, pe Pământ, pe strada asta împuţită, la magazin, în parc şi în parcare.
Hai, nea Cristi să mai bem o bere, cheamă-l pe Popescu, că mi-a făcut o expoziţie țais şi îmi place de el. Mie mi-a plăcut odată tare de el. Ţi-am zis ce i-a zis unei ziariste când veneam de la Paris? Una, o mârlancă ce întreba dacă io ştiu cât e de mare om de cultură Angelina Jolie? Atuncea mi-a plăcut tare de el, dar să nu-i spui, îi spun eu odată, când vine momentu`.

A trăit într-o lume în care trebuia să te faci frate cu dracu ca să treci puntea. Punțile au devenit apoi din ce în ce mai mici, oamenii au îmbătrânit, nici Nea Ion nu mai seamănă cu Rudolf Valentino, așa că și-a inventat un brand contradictoriu ca el însuși, Făt Frumos cel Urât, punțile apoi au dispărut de tot. Acuma, nici cuvântul nu mai e folosit. În schimb, lumile în care s-au trezit erau pline de draci, diavoli și drăcușori, iar cei din jur, potențiali frați, veri, uncheși sau nepoțele s-au transformat în tot felul de Scaraoțchi, Michiduță, Asmodeus și Aghiuță.

Când se apucă de lucru îl ține săptămâni întregi. Lucrează noaptea până dimineața, apoi când se trezește, retușează și lipește. După aia vrea să se lase de colaje. Vrea să taie marmură, la asta se pricepe cel mai bine. Nu-i place să stea în casă. Vara e cald, iarna se plictisește. Iese cu berea în părculeț pe băncuță, se joacă cu pisoii, dă de mâncare la porumbei, ocolind cu grijă vagabonzii din parc.

 

P.S.
Am fost tentat să fac un interviu ca la carte cu Ion Bârlădeanu. Aș fi pierdut însă ceva foarte prețios: histrionismul extrem, incisiv și văduvit de empatie ce pune stăpânire pe orice dialog cu Nea Ion. Limbajul nu contribuie decât în mică măsură la ceea ce am vrut să zugrăvesc: întâlnirea mea cu Nea Ion de sâmbăta trecută, când ne-am trezit amândoi de dimineață, hotărâți să tragem un interviu țais.

679 - 1985 564 - 1981

 

 

Share

Post Author: Cristian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *