Ungureanu-Preda-Anghelescu. O cronică.

     Îmi scârțâie pașii pe podelele celor 3 încăperi ale galeriei H’Art în care mă învârt de mai bine de jumătate de oră încercând să găsesc un subiect comun de discuție cu și între cei 3 artiști. Ștefan Ungureanu, Adrian Preda și George Anghelescu. Nu știu mai nimic despre niciunul dintre ei și mă aflu la o primă vizionare în adevăratul sens al cuvântului(deoarece precedenta fusese mult prea fugitivă) a lucrărilor acestora. Cu o oarecare stângăcie infantilă (deoarece mi-e cu totul nou ceea ce privește astfel de „munci”) propun „dinamismul” și „presiunea urbană” ca leitmotiv al fiecărei lucrări în parte și totodată a tuturor la un loc.

Pe fonduri de nuanțe tricolore, se reliefeaza în diverse dimensiuni, mașinării creionate metalic, în detaliu, conferind tablourilor lui Ungureanu un aspect puternic industrial și lăsând senzația de progres și productivitate, obținute în urma unei exploatări riguroase. Au un aer puțin comunist, dar frapează prin îndrăzneala cu care Ungureanu s-a jucat cu forme geometrice, precise, mașiniste, reci, în contrast cu fundalul viu colorat al fiecărei piese. Asist tăcută la un proces dinamic de evoluție a sinelui urban, metamorfozat în lucrările „ungurene” în mașinării de greu tonaj, ce exploatează fiecare cotlon al resurselor comune și al adevărurilor postulate.

Despre un altfel de dinamism îmi vorbește Preda, în reprezentările sale ale unor TIR-uri surpinse în mișcare, având imprimați pe lateral „toți boii” lui Grigorescu. Contrastează aici, această alăturare „urban-rural” sau „artificial-natural”. Îmi lasă plăcuta senzație că, arta nu poate fi perisabilă nici măcar în fața timpului. Sub o formă sau alta, cu diverse conotații, în diverse reprezentări, aceasta este încă în ascensiune, este propulsată în noi direcții, este într-o continuă efervescență și simultan, își păstrează radăcinile bine înfipte în conștiința publică.    Actual, simplu, expresiv, dinamic și static în același timp, Preda combină perfect „aici-ul” și „acum-ul” în relație cu trecutul artistic, încropind din niște camioane de marfă…niște opere de artă ambulante, pe 5 perechi de roți…. Dar oare șoferii acelor TIR-uri știu ce cară în spate?

De bine ce dinamismul putea fi „citit” în fiecare „rotiță” sau „macara” reprezentată de Ungureanu sau în deplasarea TIR-urilor lui Preda, în cazul lui Anghelescu, dinamismul nu mai este redat fizic prin lucruri palpabile, din universul imediat al fiecăruia dintre noi. Cele 3 lucrări mă adâncesc în tumultul interior al artistului, stârnindu-mi un cumul de sentimente fără început sau sfârșit: unde incepe teama, abia se terminase ironia, unde a început resemnarea abia a prins contur sexualitatea carnală. Se contopesc între ele, completându-se reciproc, evidențiindu-se reciproc, într-un „melange” dominat de o violență evidentă, resimțită din secunda 2, cum intri în încăpere. Mai că aș folosi „vorba” lui tata, pe care îl auzeam zicând-o frecvent când eram mică :„Feroce, atroce și rapace!”, doar că spre deosebire de el, care o folosea cu un sens conotativ, eu o voi prelua ca atare, pentru a descrie lucrările lui Anghelescu, în fața cărora mi-e greu să găsesc un singur cuvânt care le-ar putea sintetiza mai bine. Un „urlet mut”!..asta îmi inspiră încăperea dedicată lui Anghelescu. Deși mă agită violența cu care se exprimă artisul, cu cât privesc mai atent, cu atât reușesc să descopăr alte și alte modalități de interpretare. Îmi lasă senzația de „labirint” cu o sumedenie de posibilități de a ieși, unde prezența unei cornute este resimțită în permanență, fie întruchipată în femei cu chip bovin, fie în taur vânjos, fie pur si simplu într-o pereche de coarne. Întrebarea este..Caut capătul firului Ariadnei, sau mai savurez naiv fiecare nouă senzație oferită?

Nu pot spune că am avut o lucrare preferată, pentru că automat le-aș diminua din impact celorlalte și nu este cazul, nici pe de parte. Îmi transmit același sentiment de actualitate, doar că exprimat în moduri diferite. Pot să spun, însă, că mi-a rămas gândul la cele 3 exponate ale lui Anghelescu, tocmai pentru că m-au intrigat în mod deosebit, nereușind nici până acum „să le dau de capăt”. Însuși faptul că are un stil vizibil violent dar criptic în același timp, dă lucrărilor lui Anghelescu un aer revigorant.

Așadar, elemente comune cred că sunt destule între cele 3 încăperi, fiecare dedicată unui artist în parte…cum, cu siguranță, sunt și între artiști , pe care îi văd completându-se reciproc în cazul de față. Au exprimat diferit, trăiri diferite din viața cotidiană urbană, dar cred că tot „orașul”, tot „betoanele”, tot pătura de gânduri haotice ce plutește deasupra noastră, tot cultura, tot discrepanța față de mediul rural, tot valma și scandalul, tot trăirile din copilărie și analiza acestora prin eul din prezent, tot timpul și tot spațiul ce a ajuns să-i definească, ca indivizi, au fost o sursă primordială de inpirație pentru fiecare dintre ei, ceea ce i-a și adus împreună la galeria H’Art. Deși aparent sacadat și fragmentat (pornind de la „mașinismul” lui Ungureanu, continuând cu TIR-urile lui Preda și până la reprezentările haotice ale lui Anghelescu), vernisajul are o coerență aparte. Spun asta, pentru că mi-a luat cam 2 ore să deschid bine ochii și să urmăresc cursul firesc pe care l-a urmat organizarea expoziției: exploatare,evoluție(Ungureanu)–progresivitate(Preda)–introspecție(Anghelescu).  H’Art a trasat puntea între acești 3 artiști  reunindu-i tocmai pentru a se pune în valoare reciproc.

Share

Post Author: Ilinca Truța

3 thoughts on “Ungureanu-Preda-Anghelescu. O cronică.

  • vlad ciobanu

    (22 noiembrie 2012 - 13:46)

    interesant! daca ma anuntati din timp, vin la vernisaj. ma intereseaza demersul, succes!

  • vlad ciobanu

    (22 noiembrie 2012 - 13:50)

    Felicitari! sunt interesat de acest demers, succes

  • Adrian

    (22 noiembrie 2012 - 15:33)

    Vernisajul a fost, dar avem maine finisaj (vineri) de la orele 19:00 str, C.A. Rosetti, nr. 25, et. 5, interfon C024

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *