– articol 24FUN – Acum cîteva zile am avut un mic accident în trafic. M-am înţeles cu celălalt şofer să rezolvăm amiabil situaţia drept pentru care am mers la societatea de asigurari care urma să ne despăgubească. După o aşteptare îndelungată am intrat în biroul unui agent care a început să-şi facă treaba. Treaba lui consta în a ne pune o serie de întrebări legate de accident. Deşi era un domn tînăr, tonul vocii şi cadenţa frazei îi dădea un aer dispreţuitor – inchizitorial. Eram neliniştit însă curînd mi-am dat seama că asta se întîmpla nu doar din cauza rafalei de întrebări. Ceva cu locul acela mă făcea să mă simt ca într-un univers concentraţionar realizat ad-hoc. M-am uitat mai cu atenţie în jur şi nu reuşeam să identific ceva radical diferit. Spre sfîrşitul întălnirii mi-am dat seama: pereţii erau goi, nici măcar un calendar, nimic nu umaniza camera. Dorinţa de a avea o imagine fixă pe perete este una cvasi-generală. Fără nimic pe peretele în care locuieşti camera respectivă se transformă din casă în carceră. De ce avem nevoie de această fereastră către o altă lume? Imaginea plastică, fiind fixă, tinde către statutul de icoană. Ea este o deschidere către sinele locuitorului, o deschidere mentală şi interioară chiar dacă e vorba de un peisaj sau o fotografie din trecut. Arta umanizează. Cînd aud afirmaţii de tipul “putem trăi şi fără artă” i-aş invita pe acei oameni să-şi dea jos din casă tot ce au pe perete. Vreau să văd cît timp reuşesc să reziste fără consecinţe psihologice majore.
