1001 arte. Stille Nacht [Quay Brothers]

Între 1979 şi 1995, înainte de a realiza aclamatul lor prim lung-metraj, Institute Benjamenta, fraţii Quay au scris şi regizat o serie de scurt-metraje. Folosind tehnica stop-motion şi inspirându-se pe larg din tradiţia expresionistă – deopotrivă cea literară şi cea vizuală –, aceştia au creat o lume care nu conteneşte să mă surprindă şi încânte. Grija obsesivă pentru detaliu a celor doi solicită imperativ revederea acestor pelicule, în timp ce atmosfera extrem de încărcată, de o gingăşie morbidă, te pune în pericol de a-ţi pierde echilibrul şi, ca atare, te face să cauţi cu grijă momentele în care îţi îngădui să revii la ele.

Am văzut aceste filmuleţe într-un moment în care încrederea mea în puterea de expresie a celei de-a şaptea arte se afla într-un îngrijorător declin. Aş putea spune că, prin ele, cinemaul s-a hotărât să-mi mai ofere o şansă. Iar eu n-am putut decât să profit, la rândul meu, de ea. Şi bine am făcut.

Seria Stille Nacht e o „punere în scenă” inspirată din moartea elveţianului Robert Walser, un scriitor mai degrabă obscur, dar foarte interesant, recunoscut azi ca reprezentant de seamă al modernismului literar, şi printre ai cărui iluştri admiratori s-au numărat Franz Kafka şi Walter Benjamin. Se pare că Robert Walser a fost diagnosticat în mod eronat cu schizofrenie şi internat peste 20 de ani într-un azil pentru tratarea bolilor nervoase, unde a şi sfârşit, îngheţat.

Dramolet a.k.a. Stille Nacht I:

http://www.youtube.com/watch?v=K5Mp-xyqQRo

şi Are We Still Married a.k.a. Stille Nacht II:

http://www.youtube.com/watch?v=fqCeSa8m9eo

______________________________________________________

1001 arte: Acesta e locul unde găsiţi lucruri şi oameni care ne plac, din cele pe puţin o mie şi una de arte ale lumii. Nu istorii complete, nici pasaje din lexicoane – pentru acestea există motoarele de căutare sau mai clasicele biblioteci, şcoli şi alte instituţii de binefacere ale societăţii.

Chestionat de către aşa-zişi jurnalişti culturali cu privire la lipsa de consideraţie de care aş da dovadă la adresa limbii mele materne, manifestată, chipurile, în părerile proaste exprimate în mod repetat cu trimitere la literatura scrisă de către conaţionalii mei, am răspuns că nici pomeneală de aşa ceva şi că, dimpotrivă, prin chiar natura profesiei mele, am citit de-a lungul timpului câteva traduceri cu adevărat remarcabile din diverse limbi străine în propria mea limbă. Acesta, am adăugat eu pentru reprezentanţii presei, e fără îndoială un semn încurajator, exprimându-mi, în acelaşi timp speranţa, chiar dacă plină de îndoială, că literatura noastră nu va întârzia să producă, la un moment dat, opere care să se ridice, măcar în parte, la nivelul impus de respectivele traduceri.