1001 arte. Jonathan Franzen – Corecţii

Ştiu că v-am obişnuit cu recenziile stufoase, savante, împănate cu note de subsol care depăşesc adesea, ca întindere sau extindere, textul propriu-zis al recomandărilor pe care obişnuiesc să le fac săptămânal aici, pe 1001 arte, şi nu intenţionez să abdic cu totul de la acest benign şi nu în totalitate obositor obicei de curând dobândit; dar simt că romanul pe care doresc să vi-l recomand de data aceasta, aparţinând unui tânăr şi titrat scriitor american pe nume Jonathan Franzen, de care sunt aproape convins că, dacă nu aţi aflat încă, vă veţi preface a-l cunoaşte, măcar din auzite, a fost deja suficient discutat şi abordat pe tot soiul de bloguri şi site-uri mai mult sau mai puţin literare, mai mult sau mai puţin valoroase, pentru a avea nevoie (din nou!) de o prezentare amănunţită. Aşa că n-o să insist, amintind doar că pe mine m-a amuzat teribil următoarea fază: fiul lui Gary, unul dintre personajele principale, doreşte, îmbrăţişând un nou hobby, să monteze un sistem de supraveghere video în bucătărie. Dar în bucătărie sunt păstrate sticlele de băutură. Gary nu e atât de inconştient încât să ofere dovezi incontestabile ale faptului că obişnuieşte adesea să se furişeze pentru a mai trage câte o duşcă. În consecinţă? Copilul e refuzat.

1001 arte: Acesta e locul unde găsiţi lucruri şi oameni care ne plac, din cele pe puţin o mie şi una de arte ale lumii. Nu istorii complete, nici pasaje din lexicoane – pentru acestea există motoarele de căutare sau mai clasicele biblioteci, şcoli şi alte instituţii de binefacere ale societăţii.

Chestionat de către aşa-zişi jurnalişti culturali cu privire la lipsa de consideraţie de care aş da dovadă la adresa limbii mele materne, manifestată, chipurile, în părerile proaste exprimate în mod repetat cu trimitere la literatura scrisă de către conaţionalii mei, am răspuns că nici pomeneală de aşa ceva şi că, dimpotrivă, prin chiar natura profesiei mele, am citit de-a lungul timpului câteva traduceri cu adevărat remarcabile din diverse limbi străine în propria mea limbă. Acesta, am adăugat eu pentru reprezentanţii presei, e fără îndoială un semn încurajator, exprimându-mi, în acelaşi timp speranţa, chiar dacă plină de îndoială, că literatura noastră nu va întârzia să producă, la un moment dat, opere care să se ridice, măcar în parte, la nivelul impus de respectivele traduceri.