1001 arte. Haden, Garbarek, Gismonti: MAGICO

“Şi-acum am să te leg la ochi cu eşarfa aceasta din mătase”, spuse Chitara. “Urmează-mă”, continuă ea şoptit, luându-te de mână. Îi auzi vocea, ca pe o poveste din care nu desluşeşti toate cuvintele. “Time, old, dancing, far”. Simţi cum te presează pereţii coridorului îngust prin care eşti purtat şi, când să te întrebi dacă e întuneric, Chitara deschide o uşă, îţi eliberează ochii şi îţi spune: “Ea e Bailarina”. Îi vezi chipul in oglindă. Cu toate ridurile ei, bătrâna de-acum, aşezată în scaunul cu spătar decupat, picior peste picior, cu oasele genunchilor proeminente şi greu încercate, îşi sprijină elegant capul în mâna dreaptă şi se priveşte. Pe bunicii ei i-a văzut, nu o dată, zâmbindu-şi complice pe ritmuri de flamenco. La cinci ani primea în dar de la mama ei cea mai frumoasă pereche de pantofi de balet. Companioni de-o viaţă, aceştia i-au purtat peste tot cu ei tristeţile şi, prea rar, bucuriile. “E vremea amintirilor. Dar parcă nu se face să îţi povestesc eu”, îţi spune batrâna balerină, întorcându-şi, în sfârşit, către tine, privirea pierdută în prea multe melancolii. Chitara cea şoptită îţi ia din nou mâna şi te trage înapoi în coridorul misterios. Următoarea uşă o alegi tu. Pentru că zăreşti, prin pragul de jos, o lumină irezistibilă. Povestea este de-acum în mâinile tale. O verandă, un hamac. Fluturi leneşi. Linişte.

Ce-a urmat, aştept să îmi spui tu. Eu pot să-ţi spun doar că Magico este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată.