1001 arte: Serghei Dovlatov, Rezervaţia Puşkin

…………………………….Acesta e locul unde găsiţi lucruri şi oameni care ne plac, din cele pe puţin o mie şi una de arte ale lumii. Nu istorii complete, nici pasaje din lexicoane – pentru acestea există motoarele de căutare sau mai clasicele biblioteci, şcoli şi alte instituţii de binefacere ale societăţii.

Pentru cei interesaţi, aceasta este varianta rusă, mizerabilistă, a existenţialismului etilic scrisă de cineva care a făcut experienţa slujbei de paznic de lagăr – pentru a se trezi într-unul şi a se refugia mai apoi în SUA. De un comic înălţător (sau înjositor, depinde de perspectivă), cumva în prelungirea tradiţiei maeştrilor umorului sovietic Ilf & Petrov, Serghei Dovlatov oferă momente unice de bucurie. Bucuria pe care ţi-o prilejuieşte întâlnirea cu specia rară a scriitorilor autentici. Citate, pentru exemplificare:

Într-o discuţie cu o femeie există un moment dureros. Tu vii cu fapte, dovezi, argumente. Faci apel la logică şi la raţiune. Şi, deodată, descoperi că ei îi e nesuferit până şi tonul vocii tale…

Umbla vorba că mi s-a publicat ceva în Occident. Mă străduiam să nu mă gândesc la asta. Mie, la urma urmelor, mi-e indiferent ce se petrece pe lumea cealaltă…

Boris treaz şi Boris beat sunt doi oameni atât de diferiţi, încât nici măcar nu se cunosc între ei…

P.S. În acest roman se consumă cantităţi exagerate de alcool. Se recomandă deci precauţie în cazul minorilor la care ar putea ajunge cartea.

Pentru a nu fi prinşi de către adulţi citind-o.

Chestionat de către aşa-zişi jurnalişti culturali cu privire la lipsa de consideraţie de care aş da dovadă la adresa limbii mele materne, manifestată, chipurile, în părerile proaste exprimate în mod repetat cu trimitere la literatura scrisă de către conaţionalii mei, am răspuns că nici pomeneală de aşa ceva şi că, dimpotrivă, prin chiar natura profesiei mele, am citit de-a lungul timpului câteva traduceri cu adevărat remarcabile din diverse limbi străine în propria mea limbă. Acesta, am adăugat eu pentru reprezentanţii presei, e fără îndoială un semn încurajator, exprimându-mi, în acelaşi timp speranţa, chiar dacă plină de îndoială, că literatura noastră nu va întârzia să producă, la un moment dat, opere care să se ridice, măcar în parte, la nivelul impus de respectivele traduceri.