1001 arte: Julian Barnes, Nimicul de Temut

Categoria din care face parte cartea lui Julian Barnes ar putea fi denumită, fără mari exagerări, arta eseului literar perfect. “Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa”, („I don’t believe in God, but I miss him„), remarca inaugurală, considerată de fratele filozof „siropoasă” (soppy) sintetizează intenţia iniţială a lui Barnes: aceea de a deconstrui pe rând teoriile cu efect consolator terapeutic asupra morţii, fără constrângerile de rigoare argumentativă proprii unei lucrări filozofice, pentru a pune în loc o meditaţie sinceră asupra angoaselor proprii. E şi ceva mai mult aici, ceva ce am mai întâlnit atunci când vorbeşte despre polemica antireligioasă a lui R. Dawkins. Nu poate să nu fie de acord în logica argumentaţiei cu ateismul acestuia, dar în frazele lui recunoaşte lucruri care îi displac profund: aroganţă şi o formă nedisimulată de dispreţ faţă de practicanţii credinţei religioase (oameni pe care un scriitor ca Barnes, agnostic dar sensibil la “ tot ce e uman”, mai degrabă îi invidiază).
Nimicul de Temut (Nothing to Be Frightened Of) va seduce prin armele specifice: umorul special, inteligenţa, erudiţia şi onestitatea scriiturii, uneori brutală (dar vorbim despre moarte, nu?). Despre moarte, identitate personală, memorie, Dumnezeu, credinţă, familie, părinţi, şi în rest, despre artă, într-o ordine logică originală: „cartea aceasta este despre moarte. Iar moartea îl aduce în discuţie pe Dumnezeu, pe când discuţia despre cum ai petrecut timpul de dinaintea morţii implică discuţia despre artă. Şi mai e vorba şi despre cum ai ajuns aici, adică despre familie.” (interviu)

„În adolescenţă, chircit asupra vreunei cărţi ori reviste, în baia familiei, îmi spuneam că Dumnezeu nu are cum să existe, deoarece ideea că El ar putea să se uite cât mă masturbam era absurdă; chiar mai absurdă ca ideea că toţi strămoşii mei morţi se înşirau şi se uitau şi ei. Aveam şi alte argumente, mai raţionale, dar ceea ce L-a terminat a fost acea convingere fermă – şi egoistă, desigur. Gândul că bunica şi bunicul mă urmăreau cu atenţie m-ar fi scos serios din ritm.

Acum, însă, când consemnez toate aceste lucruri, mă întreb de ce oare nu m-am gândit şi la alte variante. De ce am presupus că Dumnezeu, dacă ar fi asistat, ar fi dezaprobat neapărat felul cum îmi risipeam sămânţa? De ce nu mi-a trecut prin cap că, dacă totuşi cerul nu se prăbuşea fiind martor la onania mea neobosită şi plină de râvnă, poate că nu o considera un păcat? Apoi mi-a lipsit şi imaginaţia să-mi văd strămoşii morţi contemplându-mă cu un zâmbet, dă-i bătaie, fiule, bucură-te cât ai ocazia, când din tine va mai rămâne doar suflet fără trup, s-a zis cu asta, aşa că mai trage-i una şi în numele nostru. Poate că bunicul şi-ar fi scos din gură pipa celestă şi ar fi şoptit complice: „Am cunoscut pe vremuri o fată frumoasă, pe care o chema Mabel.” (Liternet, Nemira)

1001 arte:  Acesta e locul unde găsiţi lucruri şi oameni care ne plac, din cele pe puţin o mie şi una de arte ale lumii. Nu istorii complete, nici pasaje din lexicoane – pentru acestea există motoarele de căutare sau mai clasicele biblioteci, şcoli şi alte instituţii de binefacere ale societăţii.

Share

Post Author: Cristian

One thought on “1001 arte: Julian Barnes, Nimicul de Temut

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *