1001 arte: Jacques Tati, Mon Oncle

Acesta e locul unde găsiţi lucruri şi oameni care ne plac, din cele pe puţin o mie şi una de arte ale lumii. Nu istorii complete, nici pasaje din lexicoane – pentru acestea există motoarele de căutare sau mai clasicele biblioteci, şcoli şi alte instituţii de binefacere ale societăţii.

Existenţa lină şi sănătoasă (a se citi plictisitoare şi aseptică) a familiei unui industriaş francez e perturbată sistematic de către Monsierur Hulot, individ boem şi fără căpătâi, care joacă rolul de ghid în vechea lume pe cale de dispariţie – în Parisul vesel. Hulot e agentul dezordinii. Pe unde trece, lucrurile îşi întrerup temporar cursul „firesc” şi o iau razna. Regizorul Jacques Tati e un teribil manipulator şi nu se sfieşte să folosească cele mai groase tuşe sau accente caricaturale pentru a-şi atinge scopul: demascarea intruzivei tehnologii. Alăturările şi succesiunile de imagini care ne dezvăluie un oraş idilic, cu oameni „buni”, de treabă, opus unui labirint de străzi şi roboţi, nu-ţi prea lasă de ales, în primă instanţă, cu privire la tabără în care-ţi doreşti să te afli. Ideologic vorbind, dreapta va găsi la el nostalgia vremurilor apuse, când lucrurile erau îngheţate într-o matrice bine definită,  în timp ce stânga va jubila pe marginea simpatiei neascunse arătate faţă de nevoiaşi, de sărmani. Lipsesc râsetele din off care să-ţi indice momentele în care trebuie să te amuzi.

Share

Post Author: alex moldovan

Chestionat de către aşa-zişi jurnalişti culturali cu privire la lipsa de consideraţie de care aş da dovadă la adresa limbii mele materne, manifestată, chipurile, în părerile proaste exprimate în mod repetat cu trimitere la literatura scrisă de către conaţionalii mei, am răspuns că nici pomeneală de aşa ceva şi că, dimpotrivă, prin chiar natura profesiei mele, am citit de-a lungul timpului câteva traduceri cu adevărat remarcabile din diverse limbi străine în propria mea limbă. Acesta, am adăugat eu pentru reprezentanţii presei, e fără îndoială un semn încurajator, exprimându-mi, în acelaşi timp speranţa, chiar dacă plină de îndoială, că literatura noastră nu va întârzia să producă, la un moment dat, opere care să se ridice, măcar în parte, la nivelul impus de respectivele traduceri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *