Carmen-Francesca Banciu. Interviu realizat de Iulia Dondorici. Partea I

”Eu scriu în germană, dar mă preocupă în continuare, chiar dacă nu în exclusivitate, temele româneşti – nu vreau să renunţ la ele, la ceea ce am adus cu mine venind la Berlin.”

Născută în 1955 în Lipova, Carmen-Francesca Banciu şi-a făcut studiile în Bucureşti şi a debutat în 1984 cu volumul de proză Manual de întrebări. Anul 1985 îi aducea prestigiosul premiu pentru proză scurtă al oraşului Arnsberg (Germania), pentru proza Das strahlende Ghetto, ca şi interdicţia de publicare în România comunistă. În 1991 s-a stabilit la Berlin, din 1998 îşi scrie cărţile exclusiv în limba germană. În 2007 i-a apărut la Rotbuch Verlag Das Lied der traurigen Mutter (Cîntecul mamei triste), care continuă ciclul de romane Vaterflucht (1998) şi Ein Land voller Helden (2000). În limba română a apărut, în 1999, romanul ”O zi fără preşedinte” (Editura Fundaţiei Culturale Române).

foto: Marijuana Gheorghiu

Aş începe întrebându-te la ce lucrezi în prezent, ce planuri ai după ultimul roman apărut acum trei ani la Rotbuch?

Acum lucrez la două romane care continuă ciclul O zi fără Preşedinte, Vaterflucht – Cântecul mamei triste. Personajul meu, Maria-Maria, vine la Berlin, vrând să vadă lumea şi să-şi realizeze visuri mai vechi, imposibil de realizat în România comunistă unde trăise până atunci. La Berlin devine jurnalistă, dar în acelaşi timp trebuie să se adapteze la o viaţă şi la o lume nouă. Romanul este construit pe două planuri, Berlinul din zilele noastre şi Viena de acum o sută de ani. Paralela cu Viena începutului de secol XX se face prin străbunica ei: mereu când se află în situaţii limite, Maria-Maria îşi ia ca model pe străbunica ei care, după ce rămăsese singură cu trei copii, în loc să se recăsătorească, se duce la Viena să studieze medicina. Aceasta se întîmpla în 1905, când femeile tocmai îşi câştigaseră dreptul de a studia, dar nu era uşor pentru ele.

Nu va fi un roman istoric, dar am ajuns în situaţia de a vorbi despre momente istorice. Pe ambele planuri se dezvoltă mai multe conflicte – singurul meu roman, până acum, care are un fir narativ clar determinat şi mai multe planuri temporale. Am început acest roman acum cinci ani, după care l-am întrerupt pentru a scrie Cântecul mamei triste, iar acum am revenit la el.

Cât despre celălalt roman la care lucrez, pot spune că l-am început pentru că la un moment dat nu puteam lucra la acesta, trebuind să mă documentez la Viena. Eu însă mă aflam în Polonia şi atunci am început să scriu o povestire mai lungă. Dar cum lucrurile au viaţa lor, ea a început să se dezvolte ca un roman, tot pe mai multe planuri.

Cu alte cuvinte, lucrezi acum la finalizarea unor proiecte mai vechi…

Consider că un roman are nevoie de timp în care să se coacă. Un roman care are ambiţia să fie mai multe decât entertainment nu poate fi scris în jumătate de an. Alţi scriitori lucrează altfel, scriu câte o pagină pe zi, dezvoltă romanul din mers, dar principiul este acelaşi. Unele dintre romanele mele au fost concepute acum douăzeci de ani şi în tot acest timp am lucrat la ele în minte. Pentru Cîntecul mamei triste, de pildă, am adunat, în diversele faze ale existenţei mele, elemente pe care le-am stocat undeva, pentru momentul când urma să scriu acest roman. Am lucrat la el in minte pe o perioadă de treizeci de ani si l-am scris in 3 luni.

foto: Marijuana Gheorghiu

Ce rol joacă autobiografia în scrisul tău?

Tot ce trăieşte, observă, citeşte un scriitor, fiecare moment şi fiecare experienţă din viaţa lui este tradusă în scrisul său. Chiar dacă el ajunge să se distanţeze de ceea ce trăieşte, pentru că numai aşa poate căpăta o imagine de ansamblu a lucrurilor, de care are nevoie când scrie, tot ceea ce scrie este filtrat de el, devine al lui şi astfel face parte din propria-i biografie. De aceea e foarte greu să precizezi cu exactitate ceea ce este autobiografic sau nu într-o operă.

O parte din experienţele făcute de Maria-Maria sunt ale mele, dar în scris le transform, le găsesc un corespondent adecvat cu aceeaşi valoare emoţională; nu vreau să comunic autobiografia mea, faptul brut trăit, ci vreau să comunic ceva despre care cred că este important pentru cititor. Biografia mea, acolo unde se regăseşte în scrisul meu, nu mă reprezintă pe mine, ci reprezintă un grup, o societate la un moment istoric dat, căci încerc să selectez faptele exemplare, să aduc în formă literară o esenţă a experienţelor unui timp. Dacă aş vrea să scriu numai despre mine, aş scrie un jurnal intim şi asta ar fi totul.

În ciclul de romane la care lucrez în prezent, mă interesează pe de o parte, evoluţia personajului mei Maria-Maria, dar şi a mea personală, mă observ pe mine însămi ca şi cum aş fi un personaj, observ cum evoluează societatea în jurul meu. De asemenea, este vorba de evoluţia personajelor mele de la rolul de victimă la cel de fiinţă care îşi determină propria existenţă. Lucrurile acestea mă preocupă în scris şi pentru că vreau să le înţeleg. Iar eu înţeleg cel mai bine un lucru când scriu despre el.

Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că literatura ta este permanent ancorată în problemele contemporane, în întrebările care preocupă societatea actuală, chiar atunci când scrii despre trecut…

Absolut. Pe de altă parte, descopăr cu uimire, că oamenii sunt fundamental aceiaşi, indiferent de timpul în care trăiesc, că în esenţă ei nu se schimbă. Sentimentele, temerile, temele nu se modifică în esenţa lor, ci numai la modul concret. Se modifică viaţa de zi cu zi, se schimbă numai coloratura de moment. Și literatura tocmai cu asta se ocupă, să-i înţeleagă pe oameni în anumite momente ale istoriei, în anumite momente prin care trece societatea, arătând, pe de o parte, că lucrurile nu s-au schimbat cu nimic, la nivel uman, pe de alta, însă, că ele s-au schimbat fundamental la nivelul scoietăţii. Este un paradox, dar lucrul acesta face ca, în acelaşi timp, literatura să fie actuală şi să reflecte ceea ce are omul fundamental.

Partea a doua, aici.