Festivalul Internaţional de Literatură de la Berlin 2010. Bonus, o discuţie cu Filip Florian.

Festivalul Internaţional de Literatură de la Berlin, ediţia a 10-a (15.09. – 25.09.2010)

Aflat anul acesta la a 10-a ediţie şi în ciuda anvergurei internaţionale pe care o are, festivalul de literatură din Berlin nu a reuşit încă să-şi câştige, de pildă, un renume asemănător cu festivalul de film Berlinale, deşi, de-a lungul anilor, nu puţini au fost scriitorii de renume care l-au onorat cu prezenţa lor. Un motiv ar putea fi şi priza mult mai scăzută la public a literaturii, în comparaţie cu filmul. La aceasta se adaugă accesibilitatea limitată a echipei organizatoare la scenele literare şi culturale din diferite ţări, în condiţiile în care, în general, numărul traducerilor este mic. Aşa se face că, de pildă, la o ediţie precum cea de anul acesta, care are ca temă literaturile est-europe, au fost invitaţi doar scriitori deja traduşi în germană, excepţiile de la această regulă fiind mai mult sau mai puţin lăsate pe seama diferitelor institute culturale implicate ca parteneri în această manifestare.

Dincolo de aceste considerente ”tehnice”, festivalul este o ocazie rară de întâlnire a cititorilor germani cu scriitori şi personalităţi literare şi culturale din lumea întreagă.

Trei manifestări interesante din prima săptămână de festival (15.09 – 19.09.)

Prima dintre manifestările la care mă refer este o întâlnire cu traducătoare din şi în câteva limbi est-europene sub titlul ”Literatura celorlalţi…” care a avut loc vineri după-amiază în Haus der Kulturen der Welt, locaţia principală a festivalului din acest an. Am fost surprinsă să întâlnesc aici o traducătoare din română în macedoneană, pe poeta Lidija Dimkovska, fapt care mi-a confirmat din nou – dacă mai era nevoie – impresia că noi, est-europenii, ne cunoaştem şi ne interesăm prea puţin unii de alţii, în timp ce ne aţintim cu încăpăţânare privirea spre vest. Aşa că nu m-am mirat să aflu, de pildă, în ţările fostei Iugoslavii, situaţia traducerilor era mult mai bună înainte de 1989 decât după aceea: ca urmare a conflictului din această regiune, între 1991 şi 2001 nu s-a tradus nici o singură carte din slovenă în macedoneană. În prezent, spunea Lidija Dimkovska, situaţia a început să se normalizeze. Am făcut ochii mari când am auzit cât de pozitive erau aprecierile traducătoarelor prezente la adresa Institutul Cultural Sloven (Agenţia de Carte), la felul cum acesta promovează şi finţează traducerile din literatura slovenă. O asemenea apreciere nu mi s-a întâmplat până acum să aud la adresa nici uneia dintre instituţiile culturale româneşti. Și nici nu mă tem că mi se va întâmpla în viitorul apropiat.

De menţionat, în aceste condiţii, rolul esenţial al traducătorului, în special când el traduce dintr-o limbă ”mică”, exotică, ca intermediar al literaturii pe care o traduce. El este un agent concret al transferurilor literare, care alege şi propune editurilor cărţile pe care le apreciază.


De aici am plecat la cafeneaua Szimpla, un local foarte simpatic, cu o atmosferă aparte, un fel de filială a cunoscutei cafenele omonime din Budapesta. La iniţiativa revistei ”Lettre International” – ediţia maghiară – vineri seara a avut loc aici o întâlnire a cititorilor germani cu scriitori maghiari şi cehi. Au participat György Dálos (moderator), György Dragomán, cunoscut şi în România cu romanul ”Regele alb”, tradus la Polirom, după ce se bucurase de un remarcabil succes internaţional, poeta Anna Szabó şi prozatoarea cehă Radka Denemarková. Doi dintre scriitorii prezenţi – Dragomán şi Denemarková – au publicat în ultimii ani cărţi de succes la edituri germane cu renume. Deşi din perspective diferite, ambii tematizează în romanele lor experienţa existenţială a individului într-un regim dictatorial. Deşi nu scriu romane politice sau istorice, literatura lor este (şi) o confruntare foarte critică, din perspectiva prezentului, cu trecutul traumatic al Europei Centrale şi de Est. În romanul ei, ”Ein herrlicher Flecken Erde” (Deutsche Verlagsanstalt, 2009), Denemarková povesteşte destinul unei evreice de limbă germană din Boemia, care, după ce supravieţuieşte lagărului de concentrare de la Auschwitz şi se întoarce în satul natal, este, din nou, discriminată şi tratată ca ”duşman de stat”. În eseul citit în această seară şi care apăruse în prealabil în publicaţia ”Die Welt”, Denemarková face o radiografie a societăţii cehe actuale. Ascultându-l, am avut în permanenţă impresia că în ceea ce descrie ea este la fel de bine vorba despre România, Ungaria sau de oricare altă societate postcomunistă. Pentru prozatoarea cehă, literatura se transformă în mărturie a unui trecut plin de tabuuri şi de crime, în condiţiile în care clasa politică refuză să spună adevărul şi să pedepsească vinovaţii. Astfel, ea scrie despre o temă tabu sub regimul comunist ceh şi care nici astăzi nu este cercetată şi tematizată public: expulzarea în masă, după al doilea război mondial, a populaţiei de etnie germană din Moravia şi Boemia. M-a pus pe gânduri lipsa de speranţă a Radkei Denemarková faţă de generaţiile tinere din Cehia – ea nu credea că tinerii pot crea o societate cu adevărat democratică atâta timp cât ei nu sunt confrunaţi cu adevărul despre trecut şi cresc într-o societate bazată pe minciună, în care crimele ”alor noştri” sunt trecute sub tăcere.

După lecturile propriu-zise, discuţia a căpătat un caracter foarte personal, având în centru tema felului în care copilul percepe dictatura şi emigraţia – de menţionat aici că Anna Szabó şi György Dragomán sunt amândoi originari din România şi au emigrat cu famiile lor în Ungaria înainte de 1989. Destinele lor sunt, până la urmă, exemplare pentru această parte a Europei, în care istoria secolului XX a adus dramatice schimbări de graniţe şi regimuri autoritare, ocupaţii, deportării, expulzări în masă, conflicte etnice ş.a.m.d.

Discuţia a cuprins foarte multe aspecte actuale şi de interes general; deşi tratate într-un mod foarte personal, mărturiile şi literatura celor trei autori, de un dramatism şi o autenticitate aparte, au stârnit, la final, aplauzele îndelungi şi entuziaste ale celor prezenţi în cafeneaua plină până la refuz.


Duminica seara au avut loc două manifestări al căror protagonist a fost Filip Florian. După o lectură din traducerea germană a romanului ”Degete mici” (Suhrkamp, 2008), moderată de scriitoarea Carmen-Francesca Banciu, a urmat, în cadrul rubricii tradiţionale a festivalului ”Weltstadt – Stadtwelt”, o discuţie despre Bucureşti moderată de Omar Akbar. S-au făcut incursiuni în istoria Bucureştiului, s-a vorbit despre arhitectura oraşului, marcată de ceea ce Florian numea o ”traducere a distrugerilor”, despre spaţiul public şi semnificaţia lui.

În pauza dintre cele două manifestări, Filip Florian a avut amabilitatea să-mi raspundă la câteva întrebări legate de festival, dar nu numai:

I.D. Cum ţi se pare publicul german acum, după ce ai avut numeroase lecturi în Germania? Cum arată el în comparaţie cu cel românesc?

Publicul german chiar este minunat, vine la lecturi, este deschis nu numai faţă de scriitorii  de limbă germană, ci şi faţă de autori necunoscuţi din alte părţi. Sunt uimit cât de mult se traduce în germană. Este un public care ar putea fi luat ca model.

Cât despre publicul românesc, da, există un public românesc tânăr, chiar am avut ocazia să observ asta, dar el nu prea are ocazia să se întâlnească cu scriitorii, pentru că în România nu există lecturi. Sună incredibil, dar eu, anul acesta, de exemplu, am avut patru lecturi în Germania, iar în România voi avea una singură. Nu e adevărat că la noi nu există o tradiţie a lecturilor, publicul nostru este foarte interesat. Anul trecut, la seria de lecturi organizată de Muzeul Ţăranului Român, cititorii s-au îmbulzit efectiv, cred că la lectura lui Radu Cosaşu, de pildă, au fost peste două sute de persoane. Dar trebuie să existe mai multe iniţiative în acest sens.

I.D. Eşti mulţumit de promovarea făcută de Suhrkamp romanului tău?

În genere, da. Anul trecut, în aprilie, am avut şi un turneu de lecturi în Germania, organizat de ei.

I.D. Urmează să ai discuţia despre Bucureşti: cum te-ai gândit să prezinţi oraşul? Există un lucru, un anumit aspect pe care vrei să-l menţionezi neapărat?

Nu pot să spun că m-am gândit să vorbesc despre Bucureşti într-un fel anume. În general prefer spontaneitatea, aştept să văd ce întrebări se vor pune. Însă, în orice caz, vreau să mă refer la problema demolărilor, pentru că este o situaţie incredibilă. Cu siguranţă că voi vorbi despre asta.

Share

Post Author: Iulia Dondorici

Critic literar, traducător și agent literar. Stabilită la Berlin din 2001. Încearcă să contribuie la impunerea literaturii române pe piața de carte germană. Printre altele, visează să o traducă în românește pe Christa Wolf. Interesată de arta și literatura contemporană de orice limbă.

One thought on “Festivalul Internaţional de Literatură de la Berlin 2010. Bonus, o discuţie cu Filip Florian.

  • […] Duminica seara, Filip Florian a avut o lectura solo din Degete Mici, urmata de o discutie despre Bucuresti in cadrul unei serii intitulate City World – World City. Au iesit bine amandoua, discutia despre Bucuresti a fost chiar foarte misto, cam trista pentru cineva care iubeste orasul (a vorbit despre demolari, de fapt despre ‘traditia’ de demolari a Bucurestiului). Un mic interviu cu el si o relatare profesionista de la festival face Iulia Dondorici pe 1001 arte. […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *