TIFF: jurnal de provincie (1)

Dificultatea cea mai mare cu TIFF-ul e cantitatea impresionantă şi deconcertantă de pelicule prezentate care nu conteneşte că crească cu fiecare ediţie. Ştii bine că printre cele câteva sute de titluri există câteva care te vor lăsa mut de uimire şi vor lăsa urme: doar că nu ştii cum să le descoperi în numai 10 zile. Aşa că inspiraţia joacă un rol crucial în tot acest proces. Există, după aceea, filmele intens mediatizate la care toată lumea vrea să ajungă, proiecţiile-eveniment la care e greu să găseşti bilete şi obscurităţile delicioase care, de multe ori, reprezintă şi mari revelaţii personale. Deşi e greu de găsit un echilibru, recompensele n-au lipsit până acum la nici o ediţie. Alergatul între cinematografe, cozile şi biletele terminate în faţa ta sau epuizarea de la sfârşitul fiecărei zile au şi ele farmecul lor. Mai ales retrospectiv…

Din motive mai presus de controlul meu am ratat cu deplin succes primele două zile de festival. Duminică, în cea de-a treia zi, o ploaie torenţială a spălat dacă nu păcatele, cel puţin străzile prăfuite ale oraşului, provocând şiruri de comentarii deopotrivă scatologice şi eschatologice. Aşa că m-am plimbat cu troleibuzul aşteptând încetarea micului potop.

O soluţie raţională (Suedia, 2009, r: Jorgen Bergmark, Secţiunea Competiţie) Regizorul, prezent la vizionarea de la cinematograful Republica, ne-a dezvăluit că în Suedia a existat chiar o mică dezbatere care a vizat genul filmului: comedie sau dramă? Cum cele două nu s-au exclus niciodată, nu simt nevoia unei alegeri. Filmul tratează despre problemele de cuplu într-o manieră care îmbină accentele dramatice şi absurde cu cele comice. Când Erland se îndrăgosteşte nebuneşte de soţia colegului şi prietenului său Sven-Erik, soluţia găsită de acesta este ca toţi patru să se mute împreună până la consumarea pasiunii. Rezultatul „soluţiei raţionale”, dar defel rezonabile, e deja previzibil, iar detaliile savuroase ale acestui menage à quatre capătă treptat accente tot mai sumbre. Ceea ce pentru iubitorii filmului nordic nu reprezintă o surpriză. Aproape orice zâmbet sau hohot de râs pare să mascheze o dramă – sau o tristeţe nespusă. Merită văzut – în special de familiile care îşi închipuie că au o problemă de cuplu…

Navidad (Chile, Franța, 2009, r: Sebastian Lelio, Secţiunea Focus Chile) Sală plină ochi şi aşteptări destul de mari având în vedere că în 2007 Lelio a plecat acasă cu Trofeul Transilvania pentru filmul La Sagrada Familia, foarte gustat la acea vreme de către public. E povestea a trei adolescenţi – un cuplu şi o fată fugită de acasă care ajung să-şi petreacă ajunul Crăciunului într-o casă părăsită, prilej de întorsături şi conflicte emoţionale duse într-un fel sau altul spre o rezolvare. Filmul are un feeling foarte ok, dar pare adesea scăpat din mână. L-aş fi preferat mai concentrat – şi mai scurt cu vreo 20 de minute. Partida salutară de soft porn dinspre final a avut darul de a-i trezi brusc pe cei care moţăiau sau îşi consultau discret telefoanele mobile.

R (Danemarca, 2009, r: Tobias Lindholm, Michael Noer, Secţiunea Competiţie) Un tânăr deţinut ajunge într-o închisoare de maximă securitate guvernată de legile dure specifice instituţiilor corecţionale. Într-un decor de coşmar, el trebuie să se descurce pe cont propriu, fiind supus la sarcini umilitoare de către restul deţinuţilor şi trebuind să găsească metode ingenioase prin care să fie cel puţin tolerat şi lăsat în viaţă. Un film puternic şi dark perfect jucat de actori neprofesionişti şi atent regizat, singurul lui posibil păcat constâmd în lipsa de originalitate a temei: s-a mai făcut, s-a mai văzut – cea mai la îndemână  trimitere fiind la mult mai titratul Un prophète, câştigătorul Marelui premiul al juriului la Cannes, în 2009. Nu se recomandă iubitorilor de happy-end.

Asta a fost ziua de duminică. Cu egoul super-gonflat al provincialilor care se trezesc în centrul unei manifestări de o amploare care-i depăşeşte, editorialiştii gazetelor locale n-au scăpat ocazia de a exalta virtuţile terapeutice ale culturii, recomandând refugiul din faţa politicienilor şi a realităţii urâte în care trăim şi dovedind, încă o dată, că nu înţeleg nimic din toată povestea asta şi că pur şi simplu nu merg la filmele prezentate – cu excepţia, probabil, a proiecţiilor destinate celor mici sau a evenimentelor oficiale la care primesc tichete gratuite şi unde pot fi văzuţi şi admiraţi în toată splendoarea lor.

Share

Post Author: alex moldovan

Chestionat de către aşa-zişi jurnalişti culturali cu privire la lipsa de consideraţie de care aş da dovadă la adresa limbii mele materne, manifestată, chipurile, în părerile proaste exprimate în mod repetat cu trimitere la literatura scrisă de către conaţionalii mei, am răspuns că nici pomeneală de aşa ceva şi că, dimpotrivă, prin chiar natura profesiei mele, am citit de-a lungul timpului câteva traduceri cu adevărat remarcabile din diverse limbi străine în propria mea limbă. Acesta, am adăugat eu pentru reprezentanţii presei, e fără îndoială un semn încurajator, exprimându-mi, în acelaşi timp speranţa, chiar dacă plină de îndoială, că literatura noastră nu va întârzia să producă, la un moment dat, opere care să se ridice, măcar în parte, la nivelul impus de respectivele traduceri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *