1001arte.ro

Se poate spune (şi chiar s-a spus), in extremis, că scena de final a filmului ar aduce cu universul dulceag al telenovelelor sau al manelelor; e de un romantism ieftin şi eficient, aşa cum sunt şi genurile respective. Dar asta pentru că Silviu, personajul principal, e un băiat simplu de cartier care şi-a petrecut viaţa pe străzi şi nu ezită să ameninţe o tânără ţinându-i un ciob de sticlă în dreptul gâtului. Orice sofisticăţenie ar fi introdus note „estetice” într-o partitură coerentă cu ea însăşi – la nivel existenţial. Orice intervenţie a poeziei adevărate, a sensibilităţii delicate, dar pătrunzătoare, ar fi ruinat efectul întregului creând un efect schizofrenic. Şi tocmai în asta constă supleţea alegerii acestui final. M-aş fi simţit înşelat de un final încărcat de subtilităţi, „rupt din cărţi”, din cărţile bune adică. Nu ar trebui uitat că avem de-a face cu un film ce se înscrie pe linia realismului dur sau pur, cel puţin în intenţii. Să foloseşti metafora într-un astfel de context ar fi constituit o spargere a convenţiei care a guvernat întreg filmul. Folosirea, pe de altă parte, a unor mijloace ieftine, melodramatice respectă cu rigurozitate reţeta. Lipseşte, evident, „glamour”-ul strident şi sclipicios ce însoţeşte inevitabil producţiile pseudo-artistice la care se spune că ar trimite. Pe de altă parte, regizorul nu le e nici făţiş ostil; asta ar fi contrazis exigenţele stilului. El le decupează şi le înfăţişează. O manea fredonată de nişte deţinuţi scoşi la muncă sau o bătaie în dormitor sunt de un firesc ce poate da fiori tocmai prin lipsa de referinţe estetice. Că o bătaie reală, derulată în faţa mea într-un bar, între două găşti mafiote, mi-ar fi dat acelaşi tip de fiori e o altă poveste. E caracteristic pentru realism să mizeze (şi) pe transgresarea limitei dintre artă şi realitate, pe implicarea empatică a spectatorului în acţiunea ce i se desfăşoară în faţă, pe transferul emoţional bazat pe experienţe trăite de privitor în aşa-zisa viaţă reală. Nu e nicidecum un procedeu naiv şi îşi are pericolele sale, căci renunţă la nişte mijloace de seducţie în favoarea altora, cu asumarea anumitor riscuri. Cel puţin din acest punct de vedere, consider filmul lui Florin Şerban o reuşită.

Partea întâi, aici.