Partea a treia a interviului cu Ana Maria Sandu. Cartea întâi, aici. Cartea a doua, aici.
A.B. „Fata din casa vagon” şi, recent, “Omoară-mă!”. Ele au urmat Chelbasanului. Două carţi şi două Ane. În “Fata din casa vagon” am recunoscut când citeam, departe de Bucureşti fiind eu atunci, şi de amintirile noastre, bucăţele mici-mici din poveştile despre anii tăi de la Târgu-Jiu. Nuanţate, franjurate, împachetate, desfigurate sau cum or mai fi fost ele, dar bucăţele totuşi:). Ce-ar mai trebui să ştiu despre Ana care a scris despre fata din casa vagon?
A.M.S.: Cred că fiecare scriitor îşi ficţionalizează biografia, istoria personală, amintirile, cărţile care i-au plăcut, filmele care l-au obsedat şi pe el însuşi în încercarea de a se elucida şi de a se înţelege mai bine… Din pasta asta cred că se contruiesc cărţile.
Fiecare text îl văd ca pe o călătorie primejdioasă, plină de obstacole. Nici un drum nu seamănă cu altul, de asta, poate, cărţile pe care le-am scris par diferite. Deşi, în mintea mea, ele se leagă: „Fata din casa vagon” începe acolo unde se termină Chelbasan şi „Omoară-mă!” duce mai departe obsesia pentru prietenia dintre două femei.
De exemplu, în Chelbasan şi în „Fata din casa vagon” ar părea că am recuperat un nucleu biografic. Sigur că, pe undeva, am făcut şi asta. Numai că, dacă cineva va vrea să le citească din această perspectivă, va descoperi că nu e aceeaşi poveste de familie. Cele mai multe detalii nu se suprapun. Dar amîndouă sînt la fel de adevărate pentru mine.
Cînd scrii “mama” într-un roman el devine un cuvînt liber, care nu mai implică persoana în cauză. Ca să nu mai vorbim de “eul” narator care nu se suprapune cu autorul.
Ce am scris pînă acum a venit din lucrurile foarte personale care m-au frămîntat. E un sentiment extrem de ciudat cînd ştii că n-ai fi putut să faci altfel. Şi nici să scrii alte poveşti, ca şi cînd ar exista un sertar doar pentru tine.
A.B. : Aşa cum „eşti” în „Omoară-mă!” nu te-am mai ştiut. Caut încă muzicile pe care i le-aş asocia cărţii ăsteia. Cum crezi? E un semn de maturitate pentru un scriitor să se detaşeze de experienţele personale, împletind poveşti care nu i se mai intâmplă (nu i s-au întâmplat) lui neapărat? Sau pur şi simplu amintirile rămân, încet-încet, în urmă, odată aflată vindecarea şi exorcizarea, aranjate migălos ca într-un ierbar?
A.M.S.: Întotdeauna mi-am imaginat că scriitorii sînt nişte înotători, mai buni sau mai puţin buni, fiecare pe culoarul său. Unii sînt fenomenali, îi vezi că fac aceleaşi mişcări, dar ajung în cu totul altă dimensiune. Şi asta mi se pare marea provocare, de fapt.
foto: Mihai Grecea
Poveştile mele, ca să ne întoarcem la ce m-ai întrebat, nu pleacă de la fapte diverse. Şi în „Omoară-mă!” se întîmplă la fel. N-am trăit crima, dar am trăit angoase de tot felul şi m-am întrebat de nenumărate ori cum e cu prietenia, cum supravieţuim cu “moartea” unor oameni dragi, care ne-au fost un timp foarte apropiati, dar pe care îi omorîm în mintea noatră atunci cînd o relaţie se termină. Şi, slavă domnului, fiecare dintre noi colecţionează nişte cadavre de-a lungul timpului 🙂
Şi, dacă se întîmplă, să-i revezi pe aceşti oameni, se întîmplă să ai o tresărire ca şi cînd te-ai reîntîlni cu nişte fantome…
A.B.: Ce va să vină?
A.M.S.: Nu ştiu exact ce o să urmeze. Am nevoie de un timp de răgaz, în care să respir, ca să pot s-o iau de la capăt. Înainte de „Omoară-mă!” începusem un text la care visez că o să mă întorc. Mi-aş dori din tot sufletul să-mi mai placă. E ca o haină care nu ştiu dacă mă mai cuprinde. Dar încă n-am avut curajul/starea să redeschid documentul din computer şi să văd adevărul în faţă.
