ALEXANDER BĂLĂNESCU: POVESTE-N MI MINOR. PARTEA I

Mi-e mult mai uşor să vorbesc cu oameni cărora le aud muzicile. Mi-e greu să vorbesc despre muzică totuşi, deşi la un moment dat era să-mi fac din asta o meserie. Ceea ce mi se pare fascinant acum e să îi las pe oamenii-cărora-le-aud-muzicile să vorbească ei înşişi. Despre muzica lor şi despre viaţă. Biografiile personale construiesc, chiar dacă nu de fiecare dată conştient, muzicile fiecărui muzician. Sau cărţile unui scriitor. Sau lucrările unui artist şi aşa mai departe. Şi e important, zic eu, pentru a înţelege o muzică, în cazul acesta, să ştii povestea de dincolo de ea.
Să începem, aşadar. Nu cu începutul acela în care, probabil v-aţi aştepta să vă spun cine este ALEXANDER BĂLĂNESCU, cel adus aici, vouă, de această dată. Ci cu insăşi povestea, spusă chiar de el. Nu ne grăbim. Ne luăm şi ne dăm timp, atât cât vrem – ce lux! – , pentru a clădi din bucăţele.

Una din primele „performances” în public (sărbătoare de Crăciun, 6-7 ani).

Alina.B.: Ştiţi sentimentul acela, când treci pe stradă şi o urmă de parfum îţi face calea întoarsă ani înapoi. La fel de bine, complici la întoarceri în timp pot fi o ploaie de vară, o chewing gum, mirosul de covrigi calzi sau vreo muzică altfel banală. Care sunt gusturile / mirosurile / sunetele / culorile la care Alexander Bălănescu tresare şi care îl trimit înspre copilărie?

Alexander Bălănescu:

Dragă Alina,

Încep şi eu cu răspunsurile, uşor, uşor…

Este un anumit miros, puţin dulceag şi lemnos, care mă pune imediat în atmosfera de copilărie. Cred că ţine de şcoală, poate era mirosul adus de ascuţirea creioanelor. Acest miros îmi aduce prezenţa puternică a primei mele prietene, împreună cu o culoare albastră, închisă, culoarea sorţului dânşii. Aduce o nostalgie, care combină o anumită melancolie cu un sentiment de fericire. Când am părăsit ţara, despărţirea noastră a fost foarte tristă, nu am s-o uit niciodată ( locul unde s-a întâmplat nu mai există, e undeva aproape de Piaţa Unirii).

Alina B.: Dacă ar fi să scrieţi o muzică despre anii aceia, ce tonalitate aţi alege? Şi ce instrument? Sau instrumente? Mă interesează în egală măsură povestea, “libretul” pe care aţi înnoda muzicile.

Alexander Bălănescu: Aş alege mi minor; nu neapărat pentru că tonalităţile minore sunt triste, ci şi pentru că le găsesc mai interesante. Mi are şi o anumită strălucire. Instrumentaţie; un grup de camera – corzi, suflători, pian, percuţie – , care include şi anumite instrumente mai ieşite din comun (nu şi pentru Romania) – acordeon şi ţambal şi voci (de copii?). Libretul este înspre o povestire a lui Cehov sau Proust; nu se întâmplă multe, însă e plin de sentimente, imagini, dorinţe. În primul rând constă dintr-o speranţă cuceritoare; speranţa de libertate, de fericire, de muzică atotputernică. Speranţa aceasta se va contracta, gradual, în întâlnirea cu conştiinţa realităţii. Dorinţa către aceste ţeluri nu va slăbi, din contră, va deveni din ce în ce mai pregnantă în lupta cu viaţa de zi cu zi.

Alina B.: O coardă vibrează producând armonice…la început la intervale perfecte, apoi tot mai mici şi mai complicate. Dar asta îi dă bogăţie sunetului, acolo, în armonice, este magia. Sunt convinsă că aşa e şi cu viaţa. Aţi stat până la 14 ani în România. Cum aţi plecat? Ce aţi luat cu dumneavoastră? Şi ce aţi lăsat în urmă? Vă mai aduceţi aminte amănunte din chiar ziua plecării?

Alexander Bălănescu: Este interesant răspunsul mătuşii mele când am întrebat-o ce pot să aduc cu ocazia reîntoarcerii mele în România, după o absenţă de 23 de ani, în 1992. A spus dânsa: „Ce avem noi nevoie aici nu se poate aduce într-o valiză”. La plecare, din punct de vedere material, am avut permisia să luăm cu noi lucruri ciudate: vase, un costum fiecare, un ceas fiecare, cearceafuri, cam atât. Cărţi, discuri, benzi (care umpleau apartamentul nostru), obiecte de artă sau personale, jucării, nu. Foarte important, nu era voie să luăm documente, nici acte de naştere, deci într-un fel am fost forţaţi să abandonăm identitatea noastră. Dar, dupa cum ştim, nu lucrurile materiale dau identitate. Eu am luat cu mine totul, absolut totul, cel mai mic fir de praf. Pot până în ziua de azi să refac ordinea cărţilor pe rafturile din dulap (dulapurile erau pline de cărţi şi nu de haine). Am avut dreptul să luăm două lăzi umplute cu lucrurile permise; părinţii s-au zbătut să luăm cele mai faine farfurii, tacâmuri,costume, cearceafuri…. Ironia este că lăzile au ajuns goale, totul a fost furat, însă am salvat o comoară care acum are un loc de onoare în casa mea: capacul unei lăzi cu inscripţia „Bălănescu-Tel Aviv”. Am avut însă şansa să putem lua vioara mea (o vioară de şapte optimi) şi câteva picturi ale fratelui. N-am să uit niciodată ziua în care am fost la Muzeul Naţional să obţinem permisia să le luăm cu noi şi, atât vioara cât şi picturile, au fost ştampilate, cu ură, şi pe faţă şi pe spate (şi înăuntru, în cazul viorii) cu sute de ştampile.

Împreuna cu fratele meu, Yossi

Ziua plecării este foarte vie în memoria mea; am trăit cu aşa o nesiguranţă încât acea zi a fost culmea tensiunii acumulate timp de ani. Respiraţia întreruptă când, în drum spre avion, calea ne-a fost tăiată de un soldat înarmat, şi uşurarea, dupa ce hârtiile au fost controlate, continuarea drumului către avion. Beţia sentimentului de libertate în timpul acestei călătorii este de neuitat.

Viaţa, din acel moment, constă într-o lungă lecţie despre ce fel (sau dacă există) de libertate am obţinut cu atâta pasiune şi sacrificiu. Îmi dau seama, pe zi ce trece, că nu am lăsat, de fapt, nimic important în urmă, ci că regăsesc, din ce în ce mai mult, valorile care m-au format ca om si artist.

Ceea ce a urmat, va urma. Atunci când bucăţile vor fi fost scrise într-o nouă parte a poveştii. Care s-ar putea să fie în mi minor, sau în Sol major. N-avem de unde şti, până nu o ascultăm:)

Share

Post Author: Alina Bodocan

"Uite, Alinuți, ce nori! Seamănă cu cei de la Vama Veche..." (Yanis-fiul)

3 thoughts on “ALEXANDER BĂLĂNESCU: POVESTE-N MI MINOR. PARTEA I

  • mihaela patrascanu

    (24 mai 2010 - 20:00)

    ce surpriza placuta…ador omul asta.e ca atunci cand il aud asa ma linistesc deodata,nu imi mai pasa de nimic in jurul meu..inauntrul meu se petrece o simfonie de sentimente de n-am cuvinte sa descriu…si cu o cesca cu darjeeling cu lapte parca totul devine mai clar,mai profund..mi se limpezesc gandurile si se face ordine in rafala de amintiri ce imi revaseste fiinta…

  • Ana lu' Manole

    (24 mai 2010 - 20:19)

    Mie imi place la nebunie cum suna vioara aia si cu tuica fiarta, si cu vin si cu palinca. Nu trebuie neaparat sa am ganduri multe.

  • Catalin Tzetze Radulescu

    (26 mai 2010 - 1:44)

    ..fain dialogul cu Maestrul Balanescu..Un alt fel de interviu…un dialog autentic,esentializat , intim shi tandru totodata…superb.nuantzat de culori,sunete si miresme …….Felicitari, Alina !…Multumesc !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *