Cimpoeşu – Simion liftnicul

Cititorul de romane pare a fi fructul pasiunii dintre dragostea sinceră de literatură şi vreunul din bastarzii snobismului. Dacă nu e descendent direct, măcar o străbunică snoabă tot se găseşte. Una de la care a moştenit tentaţia de a considera o poveste tensionată, cu firul epic întins peste marile teme filosofice, superioară uneia spusă pe un ton detaşat sau, mai grav, cu umor. Asta o zic aşa ca introducere, să se simtă cine nu înţelege de ce Cimpoeşu.

Iar „Maestrul şi Margareta” e cel mai la îndemână exemplu, de folosit atunci când vrei să arăţi cuiva că cele două registre pot coexista, că poţi râde în hohote recitind cu voce tare un pasaj scris cu haz şi poţi în acelaşi timp nota în carneţelul cu gânduri profunde ale marilor oameni „manuscrisele nu ard”, făcând-o pe străbunică să aprobe potenţarea tainelor lumii. Dar nu unicul.

“Simion liftnicul. Roman cu îngeri si moldoveni” al lui Petru Cimpoeşu are (cel puţin) două planuri unite de o ironie moldovenească şi metafizică totodată . La nivelul cu cetăţeni ai Moldovei avem poveştile locatarilor unui bloc din Bacău bulversaţi de schimbări, de istorie, de situaţii stânjenitor de general umane, de spiritualităţi neaoşe şi exotice, de Vatsyayana şi de Patapievici.

Domnul Anghel, funcţionar public, are o mâncărime pe care soţia sa, Doamna Aglaia, o combinaţie moldovenească de simţ practic şi drama queen, o pune pe seama râiei, luată probabil de la o amantă imaginară.

„O mai auzi strigînd în urma dumnealui, în timp ce închidea uşa:

– Mă vei avea pe conştiinţă!…

Dar probabil că după aceea s-a liniştit singură. Doamna Aglaia e o femeie tare de treabă. Pe ăla micu’ l-a învăţat ca, atunci cînd vecinii o aud plîngînd şi-l întreabă de ce plînge mă-sa, să le spună că nu plînge, cîntă marseieza.

– Ce-i aia marseieza? întreabă el curios.

– Eşti prea mic ca să ştii.”

Fratele sondor intervine:

„-N-ai răbdare, asta e! Trebuie să n-o mai scarpini. Sau, dacă ai luat-o de la o femeie, ai putea scăpa dînd-o altei femei. Aşa s-a întîmplat unui maistru de la sonda mea. S-a dus la una, i-a dat-o ăleia şi a doua zi nu mai avea nimic. Pielea, roză ca de prunc. Hm, da, cam asta e – şi a plecat.”

Şi concluzionează:

„-Am ştiut eu că eşti un încăpăţînat fără pereche, aşa ai fost de cînd erai mic. Te-ai învăţat cu rîia asta şi nu mai vrei să scapi de ea…

Are dreptate frate-său: s-a obişnuit. Dacă prin absurd, mîine nu l-ar mai mînca pielea, s-ar simţi oarecum stingher, neliniştit, i-ar trebui o perioadă de acomodare.”

Nicostrat Zăvorâtul:

„Datorită activităţii clubului de Tantra Yoga, înfiinţat încă din perioada regimului comunist, domnul Nicostrat a fost socotit la vremea respectivă chiar un element subversiv. Caracteristica cea mai seducătoare a acelui club era că oferea totul şi nu cerea nimic; cursanţii puteau fi mari gînditori fără să gîndească, la fel cum puteau deveni mari filosofi fără să fi citit decît cele două, trei cărţi recomandate de dumnealui şi care circulau clandestin.”

Partidul Creştin al Nehotărîţilor:

„Dumnealui ar fi dorit, totuşi, ca partidul să participe măcar la alegerile locale, în vreme ce domnul Vasile, consultat din nou, susţinea contrariul: că tocmai neparticipînd la nici un fel de alegeri, Partidul Creştin al Nehotărîţilor va rămîne preferatul electoratului, „deoarece toţi cei care nu merg să voteze, vor vota cu noi, tocmai prin refuzul de a vota – fiind nehotărîţi”. (…)

Potrivit explicaţiilor şefului său pe linie politică, ar fi urmat că Partidul Creştin al Nehotărîţilor putea conta pe cel puţin treizeci la sută din electorat, cu singura condiţie să nu-i solicite voturile – deoarece în acest caz s-ar fi putut produce o catastrofă asemănătoare celei care a pulverizat „Caritas”-ul lui Ion Stoica şi l-a ras de pe faţa pămîntului, cînd deponenţii şi-au cerut înapoi banii.”

Umorul e ceea ce rămâne dintr-o situaţie descrisă după ce toate explicaţiile (raţionale, oculte, absurde sau care frizează deschis tâmpenia) o abandonează deopotrivă sau, mai adesea, devin egal îndreptăţite să o interpreteze. Simion Liftnicul (asta numai în română sună aşa cum trebuie) e cizmarul de la parter ce se blochează în lift la etajul opt în demersul său de apropiere de divinitate. Gestul său pare iniţial antisocial, dar cum poate fi antisocial un vecin cu potenţial de sanctificare? Mântuirea locatarilor e o problemă complexă, iar faptul că deşi a plătit liftul tot timpul nu a beneficiat de el, locuind la parter, dă şi el o mână de ajutor la zugrăvirea dilemelor pe care le întâmpină locatarii.

Împletirea nedumeririlor cotidiene şi problemelor băcăuane cu cele din al doilea plan, cel populat cu îngeri, rafinament stilistic şi întrebări etice, estetice şi religioase dă magia cărţii ca întreg. Marele spectacol al lumii e spectacolul întâlnirii dintre locatarii blocului şi marele lanţ al fiinţei, prin care Cimpoeşu reuşeşte aşezarea marilor întrebări filozofice în cuvinte şi simboluri atât de omeneşti că pot aparţine unor moldoveni (fie ei pe jumătate îngeri).

„Într-o zi, marele poet Nichita Stănescu a fost întrebat: care este cea mai frumoasă poezie pe care ai scris-o vreodată? Iar el a răspuns: „Odă în metru antic”, de Mihai Eminescu. Cum adică? s-a întrebat Simion multă vreme după aceea. Ce-o fi vrut oare să spună marele poet cu aceste cuvinte? Şi în cele din urmă i-a răspuns un client care venise cu nişte pantofi la reparat: nimic altceva decît că, pentru a citi „Odă în metru antic”, trebuie să o fi scris mai întîi în tine, adică să fi primit măcar o părticică din sufletul lui Eminescu şi să-l laşi să locuiască la tine în suflet. Dacă soarele n-ar fi în fiecare dintre noi, nu l-am vedea nici pe cer. Ne-am holba în sus pînă cînd ne-ar sfîrîi ochii, dar degeaba, că de văzut tot nu l-am vedea. El există de atîtea ori de cîte ori e văzut; există pe lume atîţia sori cîţi sînt cei care văd soarele şi în al căror suflet el se oglindeşte. Şi mai departe, există atîtea lumi cîte sînt sufletele care oglindesc Lumea. Dar faptul că noi toţi vedem soarele nu înseamnă nicidecum că vedem un singur şi acelaşi soare, deşi el e doar unul singur. Căci în fiecare suflet e un alt soare, un alt sistem de planete, un alt cer cu stele şi o altă lume, diferită de celelalte: adică, aşa cum spun savanţii, un alt univers! Lumile astea trec una pe lîngă alta, cîteodată îşi pot da chiar bună ziua, îşi pot spune o mulţime de lucruri interesante despre cum e vremea sau ce emisiuni au mai văzut la televizor, dar rămîn separate şi departe una de alta, străine, închise în sine şi, nu de puţine ori, duşmănoase. Pe atunci, Simion nu ştia că acela e un înger.”

„Altădată îngerul îi spuse: închipuieşte-ţi că într-o bună zi Mihai Eminescu s-ar muta cu totul chiar în sufletul tău. (…)Dar dacă te-ai înghesui cu el în acelaşi suflet? Dacă ţi-ar cotrobăi prin toate cotloanele minţii, împrăştiind lucrurile de acolo, făcînd dezordine şi mizerie, nelăsîndu-te să te odihneşti? Ei, abia acum începi să vezi cît de greu e să înveţi a muri, ca să scrii vreodată „Odă în metru antic”!

Iacă-tă, de aceea se ajunge aşa greu în Rai! gîndi Simion. Fiindcă lumea cealaltă e pesemne adăpostită într-un alt suflet.”