Text de sală pentru expoziția Codruța Cernea – Float, glide, fly.
“Arta plastică” era la începutul anilor 2000 un concept vetust. Eu însumi îl priveam cu suspiciune, „moșii cocoșii” erau artiști plastici, cu beretă, vanitate și barbă de tip Courbet. Artiștii vizuali erau avangarda, noile media obligau la o astfel de modificare a termenilor generici ai artei. A trecut ceva apă pe planeta Pămînt și acest tip de toleranță terminologică mie mi-a creat mai multă confuzie decît lumină interioară, ca, de fapt, orice concept de tip “baston conceptual”. Acum termenul de plastician este o specie pe cale de dispariție și regret că am pus și eu umărul la această situație. Artistul modelator, cel care acționează direct, nu colează ci creează, cel care caută noi simboluri după ce consumă noi experiențe și nu se complace într-o viață căldicică, se transformă încet, încet într-un mic corporatist cu program, deadline-uri, proiecte de făcut, cu fonduri publice de accesat și corporații de servit. Gata cu eroismul, gata cu glumele, gata cu pretențile înglobatoare sau existențiale, nu mai poți trezi decît acuze de individ suspect. Vei deveni dubios pentru că nu ești îndeajuns de tolerant ori ești un asocial care se însingurează în loc să comunice în timp real despre fiecare mic detaliu al buricului său. După 14 ani în care am încercat să-mi dau seama cum ar trebui să funcționeze arta în sens optim, am devenit un fanatic al imaginii plastice fixe. E singura artă care se înfățișează deodată, impactul poate fi covîrșitor și imediat, precum un croșeu în plină figură. Finalitatea este construcția unei imagini fixe relevante, o imagine care nu există în realitatea schimbătoare, mișcătoare, plină de mucegai și zgură. În pictură se pornește inductiv, cel puțin în modernitate. Pînă și metodica învățămîntului artistic pornește de la studiul naturii, de la realitate, nu de la ideal. Imaginea fixă bidimensională construită artistic pornește de la natură însă miza este depășirea ei, transfigurarea impresiei, a imaginii mimetice în ceva neschimbător, fix, imuabil. Practic o anumită evoluție în construcția plastică nu poate veni decît dinspre realism înspre simbolism. La fel se petrece și în cazul picturii Codruței Cernea. Etapa depășită era ceva mai realistă, imagini contemporane cu oameni în grup, cei mai mulți aflați cu spatele, invitînd la o participare nu cu tabloul ci cu interioritatea lui. Undeva în tablou, se petrecea un mister. Atmosfera era solară de tip Eric Fischl însă lumina nu era atît de seacă, californiană ci mai enigmatică, aproape de Edward Hopper în variantă melancolică, nu nostalgică. Acest tip de pictură, deja destul de academică, are păcatul că poate continua la nesfîrșit, că nu duce la o sinteză ci doar experimentează la nesfîrșit variante ale frumuseții. Codruța are totuși un caracter ceva mai riguros, mai puțin hedonist, drept pentru care următorul pas se impunea ca o necesitate interioară. În ce constă modificarea? În primă instanță e vorba de anumite eliminări. Se scoate efectul de vibrato din suprafața pictată. Acest lucru introduce deja un caracter grafic imaginii. Se elimină omul ca subiect deoarece prezența umană trimite imediat la identificare facilă cu iluzia din imagina fixă bidimensională. Te uiți, vezi o față frumoasă sau o siluetă frumoasă și te gîndești la Maricica sau la Ion. E o stratagemă artistică mult prea uzată. Ori am terminat cu prestidigitația ieftină, miza devine din ce în ce mai riscantă, în zona tabloului simbolic. Rezultatul acestei teme artistice poartă căldura firii ei, subiectele sunt artefacte umane ce sunt fie instrumente ale mișcării sportive eliberatoare fie bărci cu aer funebru. Trebuie totuși remarcat că elementul macabru se pierde în baia de culori calde, asistăm la o moarte zen, un paradis echilibrat unde nu-i stricăciune, nici halou rece, nici suspin. Coșmarul a încetat, dincolo e o zi frumoasă și caldă de toamnă. (Dan Popescu)
Share