Acum 30 de ani, din străzile și piețele centrale ale orașelor românești se ridica un fum gros. Pe lângă teancuri de cărți și ziare, ardeau portretele lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Ardeau chipurile ce îi priviseră pe români din orice sală de clasă prin care trecuseră (fie ea de grădiniță, școală primară, liceu, facultate), apoi din orice instituție publică, birou, loc de muncă, poștă sau gară. Aceste imagini, reprezentând două figuri încremenite la o vârstă plenară (45-50 de ani) creau sentimentul apăsător al prezenței politice permanente și ubicue, printr-un corp simbolic, de descendență mitică, imun la boli și la înaintarea în vârstă, posibil imun și la gloanțe, o entitate superioară cu o agendă proprie, implacabilă ca un destin de tragedie greacă.
Nu întâmplător cu ocazia numirii lui Nicolae Ceaușescu în funcția nou creată de presedinte al Republicii Socialiste Romania, festivitatea a avut în centru un sceptru prezidențial (copiat după cel al regelui Ferdinand, dar având însemnele regalitatii inlocuite cu cele ale Partidului Comunist Roman), ca însemn al puterii absolute. Imaginea dorită era imaginea autorității supreme, care transpune logosul, discursul oficial, în istorie, în lege, apoi în acuzație (când aproape un popor întreg va deveni nevoit să încalce reguli pentru supraviețuire, într-o complicitate impusă). Trauma distanței dintre discurs și istorie trăită două decenii avea să se continue cu postularea unei culpabilități colective în momentul uciderii corpului lumesc (dar sacramental prin prezența pe efigiile statului, părtaș al Tainelor puterii), în ziua de Crăciun a anului 1989.
Expoziția Portretul Ilegalistului la 30 de Ani propune o serie de lucrări ce evită canonul obișnuit, de demonizare univocă a tiranului și se adresează, mai degrabă, sentimentelor mixte, uneori confuze, pe care imaginile portretelor fostului cuplu prezidențial ni le aduc la suprafață. Mai mult, se împotrivește permanentizării unui tabu tacit ce încet încet înconjoară subiectul. Filmele de groază repetate în fiecare ajun de Crăciun, fără comentarii, cu un scop pedagogic neclar, pe câteva canale TV nu fac decât să impună câte o versiune juridică/politică audienței din ce în ce mai restrânse. Arta dezamorsează potențialele reacții de respingere cu umor, performând ritualuri de exorcizare ce păstrează imaginea unei traume reale din trecut, dar o așează frumos pe o etajeră, a istoriei personale și colective. Până când ceva din prezent o va transforma în ceva mai mult decât o amintire. (cristian cojanu, curator)
Share
