1001arte.ro

text publicat și pe Vox Publica

Au trecut Oscar-urile și cam toată lumea a căzut de acord cu faptul că cel mai bun film al anului a reușit să îi emoționeze pe electori prin faptul că este un film despre film, un metafilm, un manual de film, o odă cântată industriei cinematografice. Motiv bun pentru a rata un film absolut impresionant.

Să spui despre The Artist că este un omagiu la adresa Hollywood-ului nu e doar o banalitate crasă, este oarecum echivalentul afirmației că Melancholia (preferatul meu pe 2011) este un omagiu adus astronomiei. O fi, dar asta nu spune nimic despre experiența de a vedea un film mut în 2012. Și nici despre stranietatea descoperirii unei lumi pierdute, a unei estetici directe, fără nuanțe și valoroasă în sine, independent de context. Am ajuns să valorizăm contextul mai mult decât produsul, să răspândim până la refuz prezentarea de tip filmul egal gen proxim minus diferența specifică, sau filmul egal o metaforă, o radiografie, o odă, o satiră, o incursiune în mentalul colectiv (au, încă o radiografie a sufletului feminin!).

Mult mai productiv ar fi să plecăm de la povestea filmului, povestea lui George Valentine (Jean Dujardin). Adică vedeta filmului mut, căzut în dizgrație odată cu apariția filmului sonor. Iar tehnica folosită (film aproape mut, alb-negru) oferă din debut o primă cheie a experienței cinematografice: sensul radical diferit al expresiei film de autor și o dimensiune olimpiană a actorului în filmul mut. Un film care pare construit pentru actor, căci prin repertoriul lui de gesturi se proiecta lumea, realitatea, intriga, metaforele și alegoriile. Se vorbea despre filme cu Charlie Chaplin, cu Buster Keaton, cu Stan și Bran și mai puțin despre radiografii ale vieții orășelelor de provincie sau metafore ale universului interior ale bobinatoarelor cu experiență (pentru alte exemple vezi prezentările candidatelor la Oscar din ultimii ani). Iar actorul principal este principal în cu totul alt sens decât a fost vreodată un actor contemporan, să zicem Tom Cruise ca să nu jignim pe nimeni, actor principal în vreun blockbuster. Și aici apare Jean Dujardin cu jocul lui de sprâncene ritmate și zâmbetul de 64 de dinți. Cum este un film mut și alb-negru, mintea spectatorului va putea să-și imagineze fulgurant cum ar fi arătat filmul cu Tom Cruise în locul lui Dujardin. Apoi să se înspăimânte și să-și revină repede când apare împreună cu Peppy Miller (Berenice Bejo). Asta arată cam cât de mare a fost riscul asumat de producători. Cât de aproape este The Artist, aproape la fiecare scenă, de eșuarea într-un kitsch grotesc. Și tocmai din vecinătatea asta cu ridicolul, din lupta asta de gherilă purtată cadru cu cadru cu nefirescul situației și cu enervarea spectatorului, s-a născut o frumusețe de film.

Există o constantă senzație de disconfort. Să mergi să vezi un film mut și alb-negru făcut în 2011, înseamnă să-ți calibrezi așteptările pentru un mesaj înălțător, care să fi meritat desaturarea imaginii și închiderea canalului de voce. Și așteptarea asta nu va face altceva decât să contribuie la fâstâceala publicului care tot așteaptă marea întrebare, dezvăluirea misterului. Să fim drepți, te mai ia un căscat la film, mai vezi un cadru frumos ca o fotografie și te repoziționezi pe scaun, te mai uiți să vezi dacă a sunat cineva, mai face nenea din sprâncene și îți fură un zâmbet încurcat, mai apare și Berenice Bejo, te gândești că știi că e soția regizorului și că nu are 99 de ani acum ci vreo 35, mai face câinele o tumbă și te prinde filmul din nou. Nu este un film profund și nici măcar un film excesiv de sensibil (pentru categoriile astea au fost selecționate un film despre sensul vieții, baseball sau fotbal american și unul despre cai). E concentrat în totalitate pe recuperarea unei estetici neutre moral și de aceea, mai plină de vână, de autenticitate. Și nu e neapărat o mare problemă dacă spectatorul din 2012 mai ațipește câte un minut. Esențial este să nu ațipească la scena de mai jos.

Iar șocul inițial odată depășit, înțelegi cât de multe poate oferi filmul. Și că, practic, odată nominalizat, votanții n-au avut de ales. Aici e premiul pentru regie (Michel Hazanavicius)

Și aici premiile pentru actor, coloană sonoră și costume. Și întrebarea dacă Berenice Bejo n-ar fi meritat și ea unul.