1001 Arte: John Cage

Acesta e locul unde găsiţi lucruri şi oameni care ne plac, din cele pe puţin o mie şi una de arte ale lumii. Nu istorii complete, nici pasaje din lexicoane – pentru acestea există motoarele de căutare sau mai clasicele biblioteci, şcoli şi alte instituţii de binefacere ale societăţii.

JOHN CAGE. Nu doar compozitor, ci gânditor. Şi nu în sensul ultim, măreţ. Ci pur şi simplu. A trăit secolul al XX-lea aproape de la un cap la altul. A colecţionat ciuperci şi a vorbit despre timp, spaţiu, muzică şi sunet, despre tăcere. Sonic Youth, Stereo Lab, Frank Zappa, Aphex Twin – poate pe ei îi ştim mai bine – s-au revendicat de la Cage. Si cum altfel să vorbeşti mai convingător despre timp şi spaţiu decât alături de cineva dedicat mişcării.  Merce Cunningham, coregraf şi dansator, care i-a fost şi partener de-o viată.

“Când aud ceea ce numim muzică, îmi pare că cineva vorbeşte. Despre sentimentele lui, despre ideile lui, despre relaţii. Dar când aud sunetul traficului, de exemplu cel de aici de pe 6th Avenue, am sentimentul că sunetul performează. Şi îmi place activitatea sunetului. Ceea ce face el e că devine mai tare, mai încet, mai înalt sau mai jos, mai lung şi mai scurt. Face toate astea, cu care sunt pe deplin satisfăcut, nu am nevoie ca sunetul să îmi vorbească.”

“Nu prea vedem diferenţa dintre timp şi spaţiu. Nu ştim unde unul începe şi celălalt se termină. Aşa că pe multe dintre arte le percepem în timp şi pe multe le percepem în spaţiu. Marcel Duchamp de exemplu a început să se gândească la timp, şi anume s-a gândit la muzică ca fiind nu o artă a timpului, ci una a spaţiului. Şi a creat o lucrare numită Sculpture Musicale.  Adică diverse sunete venind din diverse locuri, care durează, producând o sculptură, care e Sonora. Şi care rămâne.

Oamenii se aşteaptă ca ceea ce aud să fie mai mult decât ceea ce aud. Şi aşa, uneori ei vorbesc despre innerlistening. Auzul interior. Sau despre înţelesul / menirea sunetului. Eu, când vorbesc despre muzică, încerc să îi lămuresc pe oameni că vorbesc despre sunet. Şi că nu înseamnă nimic, nu e nimic interior. E doar exterior. Iar aceşti oameni care înţeleg asta, mă întreabă: adică, cum? Vrei să spui că e doar sunet? Ca şi când a fi doar sunet ar înseamna ceva lipsit de utilitate. Ei bine, eu iubesc sunetele. Aşa cum sunt ele. Şi nu am nevoie ca ele să fie psihologice, nu am nevoie să pretindă că sunt un “bucket” (n.r. termen care poate să însemne de la cupa de excavator pâna la fată urâtă sau fund), sau un preşedinte, sau că un sunet e indrăgostit de un alt sunet (râde). Vreau să fie doar un sunet. Mă rog, nu sunt atât de tâmpit. Există un filosof german, foarte cunoscut. Immanuel Kant. El spunea că sunt două lucruri pe lumea asta care nu trebuie să însemne nimic. Unul e muzica, iar celălalt – râsul. Şi asta pentru a putea să ne produca o plăcere profundă. Iar tu ştii asta, nu-I aşa? (către pisică). Experienţa sonoră pe care eu o prefer tuturor celorlalte este experienţa tăcerii, liniştii. Iar liniştea, tăcerea, aproape oriunde în lume în zilele noastre înseamnă trafic. Daca asculţi Beethoven sau Mozart, o să vezi că ei sună aproape la fel. Însă dacă asculţi traficul, acesta este întotdeauna diferit.”

“Nu pot să spun nimănui cum să asculte sau cum să privească.  Şi cu siguranţă nu le pot spune ce să îşi amintească . Mai ales când eu însumi nu vreau sa ţin minte nimic. (…) Caut ceva ce nu cunosc inca.”

Share

Post Author: Alina Bodocan

"Uite, Alinuți, ce nori! Seamănă cu cei de la Vama Veche..." (Yanis-fiul)

One thought on “1001 Arte: John Cage

  • daniel

    (7 octombrie 2010 - 23:01)

    Dacă am înţeles bine, ni se propune să admirăm un tip care preferă zgomotul traficului muzicii lui Mozart. S-ar putea să ajungem cu toţii la un asemenea moment psihologic, dar până atunci, I’m very sorry….

    PS. Şi nici pe Proust n-am să-l mai citesc; o să mă delectez cu caietele preşcolarilor care fac bstonaşe şi cruciuliţe.

Lasă un răspuns la daniel Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *