1001arte.ro

Prin ’94 încă mai puteai sta pe culoarul trenului să-ţi fumezi creierii. Mergeam la mare. Trenul – aproape gol. Doar la câteva compartimente distanţă, îmi mai făcea cineva concurenţă la privit pe geam şi, dacă îmi aduc bine aminte, la fumat. O combinaţie de hippie şi cel mai fin stil parizian, care s-a recomandat drept Ana. Şi ea mergea la mare. De-atunci au rămas vinul la 0,33, poveştile nocturne şi apoi, în toamnă, un Bucureşti în care Ana mi-a fost prima şi cea mai dragă călăuză. Despre ele povestim acum. Şi despre maşini de scris, despre cum se căutau oamenii înaintea telefoanelor mobile, eşarfe şi scris pe şerveţele. Aşa, ca între două fete pe-un culoar de tren care mergea spre mare.

A.B.: Se spune să nu trăieşti din amintiri. Cu fiecare zi, găsesc tot mai stupidă treaba asta. Ba, chiar cred, sub… emoţia unor teorii “conspiraţioniste” proprii, că cineva ne preferă aşa. Şi, la fel cred într-o adevărată mişcare de rezistenţă împotriva vieţii ne-amintite. Cui i-e frică, draga mea, de amintiri, în fond şi la urma urmei?

A.M.S.: Nu cred că putem trăi fără amintiri. Sîntem făcuţi şi din ele. Sînt sigură că intră într-o combinaţie chimică cu celelalte componente ale corpului şi sufletului. E partea aceea din noi care nu se poate detecta cu nu ştiu ce aparat sofisticat. Dar asta o face şi mai preţioasă.

Starea de amnezie îmi dă fiori. Înseamnă vid, linişte, dezorientare.

Nu cred, însă, că amintirile trebuie îmbălsămate. Nu au nevoie de statui. Revizitate, da. Chestionate. Reinterpretate. Ca să ne dăm seama ce a rămas, de fapt, adevărat din ce am trăit. Ca şi cînd am avea de pus cap la cap nişte piese pe care le-am colecţionat ca să vedem desenul întreg.

A.B.: În cazul ăsta, eu aş revizita, cum zici tu, aşa, preţ de-o aducere-aminte, scara întortocheată căreia îi vedeai cerul – scara deci care ducea la mansarda (cu vedere spre ce-aveai chef) din Tranzit. Fost hotel. Îmi spuneai atunci – deja pot numi timpul acela  “demult” – poveşti despre Tranzit. Băi, ce nume putea să aibă locul ăla! … Ce amintiri o fi avut în fiecare cotlon … ce ştii, mai trăieşte? e măcinat de-un Alzheimer-al-Tranzitelor? Sau …

A.M.S.: E o poveste lungă şi întortocheată. În anul întîi, cînd am ajuns în Bucureşti la facultate, pentru că ai mei n-aveau bani de gazdă, prin nişte intervenţii am reuşit să găsesc un loc într-un cămin de liceu, la piciorul Podului Grant. Cu alte două fete în cameră. A fost cea mai teribilă experienţă. Pur şi simplu simţeam că mă sufoc. Nu mai spun că în primele două săptămîni de făcut drumul cu autobuzul 178 rămăsesem fără nici un act, bani etc. Îmi furau sistematic cîte ceva. Cum-necum a trecut primul an. La începutul celui de-al doilea, am ajuns în Tranzit, în vizită la două colege de facultate care se cazaseră acolo. Mi s-a părut fascinant că puteai să mergi pe jos de la Universitate. O luai pe Calea Victoriei, pînă în capăt, la blocul turn şi apoi puţin în dreapta, pe malul Dîmboviţei. Ele stăteau la ultimul etaj al acestui fost hotel, din zona cunoscută de bucureşteni ca fiind “la Operetă”. Tot etajul cinci era o mansardă ciudată, cu vreo 4 camere care dădeau spre acoperişul clădirii. Mi s-a părut un loc fabulos. Cotloane, cer, combinaţia perfectă. Cînd am plecat de la prietenele mele, lîngă camera lor, era o uşă puţin deschisă.  Înăuntru, un spaţiu de 3-4 metri, apocaliptic: un scaun rupt, o pisică gri, mult praf şi un geam. Atit. Dar mi se aprinseseră nişte beculeţe şi le-am întrebat ce e cu cămăruţa respectivă. Evident, nimeni nu ştia nimic. “O magazie”, mi-au zis. A doua zi m-am reîntors şi m-am dus la administratora căminului, să încerc s-o conving să mă lase să stau acolo. Singura… Ştiu că a fost greu s-o conving, că-mi spunea că nu e căldură, apă, că e prea mică etc. Pîna la urmă m-a trimis la rector în audienţă ca să-mi aprobe si doamna respectivă a încercat la rîndul ei să mă convingă că ar fi mai bine să-mi dea un alt loc, în altă parte, în Grozăveşti sau în Regie. Eu nu şi nu. Visam deja cu ochii deschişi la cum o să am cămăruţa mea şi asta mă facea foarte fericită. Deci, să scurtez povestea, mansarda din fostul hotel Tranzit a fost prima mea casă bucureşteană. Am iubit-o enorm, am zugrăvit-o, am mobilat-o greu cu un pat, o masă şi un scaun din mobilierul rămas de la camerele celelalte. Mi-au trimis de acasă un calorifer electric. Şi am stat acolo patru ani. Şi după o grămadă de timp cît a trecut de atunci mă revizitează acelaşi coşmar: mă trezesc cu o spaimă de moarte că am rămas fără cămăruţa din Tranzit. Mă întorc în toamnă la facultate şi nu mai pot sa stau acolo şi mă apucă o spaimă de moarte.

Apoi, cînd am citit eseul Virginiei Woolf despre o cameră doar pentru tine i-am dat mare dreptate. E atît de important să n-o împarţi cu nimeni. Şi atunci, în facultate am simţit-o dureros de tare.

Camera din Tranzit a devenit personaj în prima mea carte, Din amintirile unui Chelbasan. Deci, n-am uitat-o 🙂

foto: Mihai Grecea

Şi acum, cînd trec pe lîngă Tranzit şi văd clădirea aia lăsată în paragină să se dărîme, mi se strînge sufletul. Instinctiv, ochii mi se duc spre ultimul etaj, acolo unde era geamul meu agăţat de cer…

Cartea a II-a, pe săptămâna viitoare.