Mario Vargas Llosa – Diatribă împotriva sportului

Înțeleg că dumneavostră faceți surf vara pe valurile zbuciumate ale Pacificului, iarna alunecați cu schiurile pe pârtiile chiliene din Portillo și pe cele argentiniene din Bariloche (de vreme ce Anzii peruani nu permit astfel de minunății), transpirați în fiecare dimineață în sala de gimnastică făcând aerobic sau alergând pe pistele de atletism sau prin parcuri și străzi, încins cu un trening termic care vă strânge curul și burta la fel cum corsetele de altădată ne asfixiau bunicile, și nu pierdeți niciun meci al echipei naționale, nici clasicul dintre Alianza Lima și Universitario de Deportes, nici campionatele de box pentru titlul sud-american, latino-american, american, european sau mondial, ocazii în care, înșurubat în fața ecranului televizorului și agrementând spectacolul cu pahare de bere, Cuba Libre sau whisky cu gheață, vă spargeți bojocii, vă congestionați, urlați, gesticulați sau vă simțiți deprimat ca urmare a victoriilor sau înfrângerilor idolilor dumneavoastră, așa cum este de așteptat din partea unui suporter antonomasic. Motive mai mult decât suficiente, domnule, pentru ca mie să-mi fie confirmate cele mai rele suspiciuni cu privire la lumea în care trăim și să vă consider un descreierat, un neghiob și un anormal. (Folosesc prima și cea de-a doua expresie ca metaforă; pe cea de-a treia, în sens literal).

Da, într-adevăr, în intelectul dumneavoastră atrofiat s-a făcut lumină: consider practicarea sporturilor în general și cultul practicării sporturilor în special drept forme extreme de imbecilitate, care apropie ființa umană de berbec, gâște și furnică, trei ipostaze extreme ale gregarismului animal. Înfrânați-vă impulsurile războinice de a mă face bucăți și ascultați, vom vorbi de îndată despre greci și ipocritul mens sana in corpore sano. Înainte, trebuie să vă spun că singurele sporturi pe care nu le condamn la stâlpul infamiei sunt cele de masă (cu excepția ping-pongului) și de pat (se include, desigur, masturbarea). Pe celelalte, cultura contemporană le-a transformat în obstacole pentru dezvoltarea spiritului, sensibilității și imaginației (și, prin urmare, a plăcerii). Însă, mai presus de toate, a conștiinței și a libertății individuale. Nimic altceva nu a contribuit atât de mult în această epocă, nici măcar ideologiile și religiile, la promovarea omului-masă vrednic de dispreț, a robotului cu reflexe condiționate, la resurecția culturii primatei cu tatuaj și a șorțurilor ascunse în spatele fațadei de modernitate, precum divinizarea exercițiilor și jocurilor fizice operată de societatea zilelor noastre.

Acum, putem să vorbim și despre greci, ca să nu mă mai sâcâiți cu Platon și Aristotel. Însă, vă previn, spectacolul atenienilor efebi ungându-se cu alifii în Gymnasium înainte de a-și măsura îndemânarea fizică sau de a lansa discul și sulița sub albastrul pur al cerului de la Marea Egee nu va veni în ajutorul dumneavoastră, ci vă va scufunda și mai mult în ignominie, prostovan cu mușchi întăriți pe seama bogăției dumneavostră de testosteron și a prăbușirii coeficientului de inteligență. Doar loviturile în mingea de fotbal sau loviturile de pumni de la box sau roțile autiste ale ciclismului și prematura demență senilă (să nu mai vorbim de uzura sexuală, incontinență și impotență) pe care tind să o provoace nu justifică pretenția de a stabili o linie de continuitate între fedrii în tunici ai lui Platon, frecându-se cu rășini după demonstrațiile lor fizice senzuale și filosofice, și hoardele bete care rag în tribunele stadioanelor moderne (înainte de a le inciendia) la partidele contemporane de fotbal, unde douăzeci și două de paiațe dezindividualizate de uniformele în culori țipătoare, agitându-se în dreptunghiul gazonului în urma unei mingi, servesc drept pretext exhibiționismelor iraționalității colective.

Pe vremea lui Platon, sportul era un mijloc, nu un scop, cum a ajuns să fie în aceste timpuri municipalizate ale vieții. Servea pentru a îmbogăți plăcerea oamenilor (a bărbaților, de vreme ce femeile nu îl practicau), stimulând-o și prelungind-o odată cu prezentarea unui corp frumos, încordat, fără grăsimi, proporționat și armonios, incitând-o cu calistenia pre-erotică a unor mișcări, posturi, frecări, exhibiții corporale, exerciții, dansuri, atingeri, care trezeau dorințele până la împingerea participanților și spectatorilor la acuplare. Faptul că acestea erau eminamente homosexuale nu schimbă în niciun fel argumentația mea și nici faptul că, în sfera sexului, subsemnatul este plictisitor de ortodox și a iubit doar femei – de-altminteri, doar o singură femeie –, absolut deloc atras de pederastia activă sau pasivă. Înțelegeți-mă, nu am nimic de obiectat față de ceea ce fac indivizii gay. Mă bucur că se simt bine și îi sprijin în campaniile împotriva legilor care-i discriminează. Nu pot să mă alătur lor mai departe de atât dintr-un motiv practic. Nimic legat de quevedescul ”ochi al curului” nu mă distrează. Firea sau Dumnezeu, dacă există și își pierde timpul cu lucruri de acest gen, a făcut din această găurică secretă orificiul cel mai sensibil pentru toate cele care mă străpung. Supozitorul îl rănește și vârful aparatului de făcut clismă îl umple de sânge (mi l-am introdus odată, în timpul unei constipații îndărătnice, și a fost îngrozitor), astfel că gândul că există bipezi pe care-i desfată să găzduiască acolo un cilindru viril îmi provoacă o admirație încărcată de spaimă. Sunt sigur că, în cazul meu, în afară de urlete, aș experimenta un adevărat cataclism psihosomatic odată cu introducerea în delicatul canal de evacuare a unui mădular viu, fie el și de pigmeu. Singurul pumn pe care l-am dat în viața mea l-a încasat un medic care, fără să mă prevină și sub pretextul de a verificadacă am apendicită, a încercat asupra persoanei mele o tortură camuflată sub denumirea științifică de ”tușeu rectal”. În pofida acestui lucru, în teorie sunt de acord ca ființele umane să facă amor prin față sau prin spate, singuri sau în cplu sau în cârdășii colective promiscue (aaaah), ca bărbații să copuleze cu bărbații și femeile cu femeile și ambii cu rațe, câini, pepeni verzi, banane sau bostani și cu toate scârboșeniile imaginabile dacă o fac de comun acord și în căutarea plăcerii, nu a reproducerii, accident al sexului, în fața căruia trebuie să ne resemnăm ca înaintea unui rău mai mic, dar în niciun caz să-l sanctificăm justificare a sărbătorii carnale (această prostie a Bisericii mă exasperează la fel de mult ca un meci de baschet). Reluând firul pierdut, imaginea bătrâneilor eleni, filosofi înțelepți, legislatori auguști, generali încercați sau Mari Preoți care merg la sălile de sport pentru a-și dezmorți libidoul, privindu-i pe tinerii discipoli, luptători, maratoniști sau sulițași, mă emoționează. Acest tip de sport, mijlocitor al dorinței, îl absolv și nu aș ezita să-l practic, dacă sănătatea mea, vârsta, simțul ridicolului și orarul mi-ar permite-o.

Există un alt caz, și mai îndepărtat de mediul nostru cultural (nu știu de ce vă include și pe dumneavoastră în această frăție, de vreme ce v-ați exclus din ea cu forța șuturilor și a loviturilor fotbalistice, a asudărilor cicliste sau a contraloviturilor de karateca) în care sportul are o scuză. Când, practicându-l, ființa umană își transcende condiția de animal, atinge sacrul și se ridică într-un plan de spiritualitate intensă. Dacă vă încăpățânați să riscantul cuvânt ”mistic”, fie. Evident, aceste cazuri, deja foarte rare, a căror reminiscență exotică este sacrificatul luptător de sumo japonez, hrănit de mic cu o supă vegetariană îngrozitoare, care-l face să devină elefantin și-l condamnă să moară cu inima făcută praf de oboseală înainte de a împlini patruzeci de ani și să-și trăiască viața încercând să nu fie scos de un alt munte de carne în afara micului cerc magic la care este consemnată viața sa, sunt de neasimilat cu ale acestor idoli de duzină, pe care societatea postindustrială îi numește ”martiri ai sportului”. Unde este eroismul în a te face terci la volanul unui bolid cu motoare care fac treaba în locul omului sau în a involua de la o ființă gânditoare la un debil mintal cu creier și testicule pipernicite din cauza practicii de împiedica sau de a băga goluri fără repaus, pentru ca niște gloate nesănătoase să se desexualizeze cu ejaculări de egolatrie colectivistă la fiecare gol marcat? Pe omul actual, exercițiile și calitățile fizice numite sporturi nu-l apropie de sacruși religios, îl îndeapărtează de spirit și-l abrutizează, potolindu-i instinctele cele mai josnice: vocația tribală, machismul, dorința de dominare, disoluția eului individual în amorful gregar.

Nu cunosc minciună mai abjectă decât expresia care le este inoculată copiilor: ”Minte sănătoasă în corp sănătos”. Cine a spus că o minte sănătoasă este un ideal de dorit? ”Sănătoasă” vrea să spună, în acest caz, toantă, convențională, fără imaginație și fără maliție, mediocră din cauza stereotipurilor moralei împământenite și a religiei oficiale. Aceasta să fie o minte ”sănătoasă”? Minte conformistă, de bigot, de notar, de asigurator, de ministrant, de fecioară și de cercetaș. Asta nu-i sănătate, e tară. O viață mentală bogată și proprie presupune curiozitate, maliție, fantezie și dorințe nesatisfăcute, adică o minte ”murdară”, gânduri ascunse, înflorire a imaginilor interzise, pofte ce duc la explorarea necunoscutului și la reînnoirea lucrurilor deja cunoscute, nesocotiri sistematice ale ideilor moștenite, ale cunoștințelor uzate și ale valorilor în vogă.

În plus, nu este deloc adevărat faptul că practicarea sporturilor în epoca noastră creează minți sănătoase în sensul banal al termenului. Se întâmplă exact contrariul, și cunoști acest lucru mai bine ca oricine, tu, care, pentru a câștiga cursa de o sută de metri plat de duminică, ai pune arsenic și cianură în supa concurentului tău și ai înghiți toate stupefiantele vegetale, chimice sau magice care să-ți garanteze victoria, ai corupe arbitrii sau i-ai șantaja, ai urzi conjurații medicale sau legale care să-ți descalifice adversarii, tu care trăiești nevrozat de fixația victoriei, a recordului, a medaliei, a podiumului, ceva care a făcut din tine, sportiv profesionist, un psihopat, la polul opus al acestei ființe sociabile, generoase, altruiste, ”sănătoase”, la care vrea să facă aluzie imbecilul imbecilul care încă mai îndrăznește să folosească expresia ”spiritul sportiv” în sensul atletului nobil plin de virtuții civice, când de fapt în spatele ei se ascunde un potențial asasin dispus să extermine arbitri, să-i strivească pe toți suporterii celeilalte echipe, să devasteze stadioanele și orașele care-i adăpostesc și să provoace sfârșitul apocaliptic, nici măcar din elevatul scop artistic ce a precedat incendierea Romei de poetul Nero, ci doar pentru ca al său Club să-și mai treacă în cont o cupă de argint fals sau ca să-și vadă cei unsprezece idoli urcați pe podium, strălucitor de ridicoli în chiloți și tricouri în dungi, cu mâinile pe piept și ochii îndreptați în sus, cântând un imn național!

 din Caietele lui don Rigoberto, Secolul XX.

Share

Post Author: 1001arte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *