Carnage. Polanski, Foster, Winslet, Reilly, Waltz.

 

Carnage (Roman Polanski, după piesa lui Yasmine Reza). Nu va lua nici măcar un Oscar deși oricare dintre Foster, Winslet, Reilly, Waltz ar fi meritat măcar o nominalizare, ca să nu vorbim de adapted screenplay. Plin de umor inteligent și foarte bine construit și jucat, e unul din favoritele mele din 2011 (alături de The Artist, Melancholia, We Need to Talk About Kevin).

Există o scenă în Aida în care eroii sunt gata sa moară prin asfixiere. Într-un roman de-al lui Vonnegut Jr., găsim un spectator surescitat, prezent la premieră, care le urlă în continuu solistilor că ar rezista mult mai mult dacă ar înceta să cânte. Spre sfârșitul filmului lui Polanski (filmat în întregime într-un apartament și aproape în real-time), mulți îl vor înțelege pe iubitorul de operă cunoscător al efectelor lipsei de oxigen.

Acum, însă:

–          intriga e de film (sau piesă) mare: în urma unei bătăi în parc între doi puști, unul dintre ei rămâne fără doi dinți. Părinții agresorului și părinții victimei pun în scenă o rezolvare model, o discuție matură și protocolară ca un tratat diplomatic, asigurându-se de faptul că împărtășesc aceleași valori de civilizație și standarde educaționale. În timp, ceea ce părea a fi o curgere lină de clișee morale, despre drepturi și progres va lăsa locul unor ieșiri pe cât de necontrolate, pe atât de plauzibile. A, și, spoiler alert, vomei.

–          partea cea mai puternică a producției: actorii (în afară de ei, mai apar niște lalele galbene, un album Kokoshka și un hamster închipuit, așa că trebuia să iasă bine cu trei oscaruri pe platou din patru actori prezenți).

–          Jodie Foster, militantă și discursivă, politically corect ca un text de lege vs. Kate Winslet în grija căreia cade toată partea non-verbală a filmului, de altfel spumoasă (și când spun spumoasă, mă refer și la, spoiler alert, vomă).

–           și fiindcă tot filmul e un ping-pong la dublu (referință de neevitat “Who`s Afraid of Virginia Woolf”), în care se mai și schimbă partenerii, Christopher Waltz și John C. Reilly dau cele mai savuroase lovituri eșafodajului de valori educaționale și idei vagi despre progres și civilizație pe care se baza tratatul de pace. Și nu numai (Reilly va suferi o transformare în film, personajul său desenând o traiectorie neașteptată și plină de haz și învățăminte).

Nu va lua Oscarul (decât poate pentru cea mai bună adaptare), dar e de preferat multor titluri dintre nominalizate. Plin de umor inteligent și foarte bine construit și jucat, e unul din favoritele mele din 2011 (alături de The Artist, Melancholia, We Need to Talk About Kevin).

 

Share

Post Author: Cristian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *