Concurs 1001 arte şi Vellant: Microficţiuni

Dacă nu aţi aflat deja, Vellant are o bibliotecă întreagă de dat în cel mai mare concurs al editurii de până acum, deschis bloggerilor & cititorilor inspiraţi.

Azi avem la concurs romanul Microficţiuni, de Régis Jauffret, în traducerea Irinei Mavrodin, care va ajunge la cel mai inspirat comentator pe tema „comedia umană în secolul XXI”. Împărtăşiţi-ne un pic din perspectiva voastră asupra condiţiei umane urbane. Cum vă place lumea în care trăiţi? Ce vă apasă, ce vă face să zâmbiţi? Ce loc mai are literatura în ea?

Aveţi liber la comentarii!

. Iar cei ce scriu pe propriul blog despre carte, concurs, sau 1001arte, în cazul în care mai există asemenea temerari galanţi, vor fi şi ei premiaţi pe măsură.

Small print note: premiile vor fi transmise câştigătorilor sau persoanelor de contact ale acestora în România. Cei care din, diferite motive, doresc să renunţe la carte, vor numi un alt câştigător. Câştigătorul unei ediţii nu va putea câştiga premiul ediţiei imediat următoare. Dar va fi rugat să participe oricum, în semn de mulţumire sau măcar pentru înviorarea atmosferei generale. După o săptămână de la anunţarea câştigătorilor, premiul se reportează.
Share

Post Author: 1001arte

24 thoughts on “Concurs 1001 arte şi Vellant: Microficţiuni

  • Dianne

    (15 martie 2011 - 21:55)

    Viata, asa cum e, fara simplificarile vreunei intelegeri ” superioare” religioase sau traditional mistica, fara sa o iei prin interpretarea vreunui guru, devine importanta, magica, fantastica. De-abia cand ramanem singuri in fata vietii, in afara interpretarii oficiale, reductioniste, ne putem bucura de ea.

  • unicornu' literar

    (16 martie 2011 - 21:36)

    Pe scurt – perspectiva e asta: lumea e dura, oamenii e fiare, scapa cine moare!
    ma apasa constiinta relelor proprii.
    ma face sa zambesc prostia unora si naivitatea altora iar literatura este oaza mea de liniste si frumusete intr-o lume nebuna, nebuna, nebuna!!!

  • Valy

    (17 martie 2011 - 9:35)

    E totul cateodata prea rapid, prea dezumanizat, prea fara sare si piper. Nu mai avem timp sa cautam fericirea, adevarul, iubirea. Ne multumim cu substitute. Orice amagire careia ii cunoastem termenul de expirare, merge.

  • Ora25

    (17 martie 2011 - 22:04)

    mă apasă spătarul acestui scaun urban, zis ergonomic. şi cred că drama umană urbană se rezumă la ele, la scaunele în care trăim. comedia umană urbană e în cele 12 în care nu trăim, dar murim de râs. totuşi, per total, e dureros. şi nu doar ceea ce se întâmplă e aşa!

  • […] P.S. comentariile trebuie făcute a i c i. […]

  • MB

    (18 martie 2011 - 13:08)

    Trăiesc în lumea care-mi place. Deci îmi place lumea în care trăiesc. Ce nu-mi place e lumea asta, în care nu prea trăiesc. Nu mă apasă nimic. Nu mă face să zâmbesc decât ideea că nu mă apasă nimic. Ce loc are literatura în toată treaba asta? Literatura e ca stigmatele pe corpul ateului.

  • ora25

    (18 martie 2011 - 15:31)

    hiii! acum observ că autorul a fost distins cu premiul Femina! ei, ce veste bună. sau să însemne că nu mai are nicio şansă la Nobel??

  • […] aici (sau click pe coperta […]

  • Val

    (19 martie 2011 - 0:20)

    îmi place lumea în care trăiesc, dar lumea asta nu este și lumea celorlalți, ci lumea pe care mi-am construit-o cu greu de-a lungul anilor, începând cu schimbarea orașului în care m-am născut, apoi am triat oamenii care sunt în jurul meu, mi-am ales o facultate pe sufletul meu și cărțile, filmele, muzica, dragostea mă ajută enorm. din păcate realitatea mă mai trage afară în lumea reală, ca să îi zic așa și nu ămi pace, nu știu încotro se îndreaptă generația mea, banii nu sunt de ajuns, prostia e la conducere, oameni care nu empatizează cu poporul. nu vreau chiar o utopie, dar dacă măcar câteva lucruri s-ar schimba, lumea ar fi mai bună, mai bună pentru trăit în ea. mă apasă și în același timp mă face să zâmbesc prostia și ignoranța în aceeași măsură în care pe prost și pe ignorant îl cutremură și amuză inteligența și empatia, căldura față de aproapele.m-a îngrozit răceala cu care unii oameni vorbeau despre tragedia din Japonia…mă întrebam ce suflet trebuie să aibă un om pe care să nu îl miște măcar puțin o nenorocire abătută asupra unui popor, oricare ar fi el, cu atât mai mult Japonia care este o cultură fascinantă. în lumea mea(sună schizofrenic, știu…, dar cross my heart, nu e) literatura e regină. în lumea contemporană și nu mă refer doar la România, ci la întreaga lume, literatura, cartea, cultura în general, poezia fără de care nu suntem întregi ca oameni, sunt sau ar trebui cel puțin să fie o salvare, o forță care să facă omenirea mai cultă, mai sensibilă, mai puțin viloentă și implicit, mai bună.

  • felix

    (19 martie 2011 - 0:36)

    e facebook-ul cu albastrul lui plăpând, rece. e logoreea informaţiei accesată aleatoriu, e mess şi deficit de atenţie, e mass-media şi aici sunt multe de spus. e criză şi e din ce în ce mai rău şi cartofii s-au scumpit. e băsescu e de vină e al nostru şi boc nu mai demisionează. e gripa porcină, ba nu, e explozia solară şi luna februarie pe care o suportăm mai greu ca anul trecut, e apropierea lunii de pământ, e cutremurul din japonia resimţit într-un posibil bucureşti al viitorului de către un oprescu neputincios. e infernul modern/monden. libertatea a titrat “Iadul pe pământ”. dar să nu ne ieşim din minţi. e gaddafi versus O.N.U şi al treilea război mondial, e centrala nucleară şi drobul de sare de pe sobă care stă să cadă, sunt toate astea la un loc şi ne paranoizează, ne cutremură, ne lasă cu gura căscată, ne dereglează, ne dau peste cap, ne înghit. sunt feţele lor strâmbe în autobuz, sunt îndârjiţi sau resemnaţi sau obosiţi, toţi nemulţumiţi de salariile şi casele şi maşinile şi nevestele şi bărbaţii şi vieţile lor. dar e şi un loc unde se poate, se construieşte, se visează. e aproape, mult mai aproape decât crezi, trebuie doar să întorci pagină după pagină după pagină după pagină…aici e liniştea

  • Rontziki

    (19 martie 2011 - 13:02)

    Lumea în care trăim…nu mă voi referi doar la societatea românească, ci la societate în general, la lumea care se află într-o criză sub toate aspectele.

    Trăim o criză a valorilor, o criză a dezorientării şi a lipsei de umanitate, în plină epocă a individualismului şi toate astea pentru ca unii, puţini raportat la populaţia planetei, să acumuleze şi să tot acumuleze.

    Cele mai multe „realizări” ale ultimului secol au fost închinate câştigului şi profitului. E incontestabil că unele din ele au făcut viaţa mai uşoară şi mai frumoasă, mai comodă, multor oameni, prin dezvoltarea ştiinţifică şi tehnică, dar toate astea au şi un revers.

    Pentru ca omul să fie tentat de consum, i s-a inoculat că numai el contează, că trebuie să fie fericit şi mai multe nu, şi că poate fi fericit dacă are şi aia şi ailaltă, dacă face orice pentru a obţine această fericire, dacă înlătură din calea şi din viaţa lui orice obstacol în calea fericirii şi, de multe ori, obstacole în calea fericirii au devenit alţi oameni, de multe ori cei apropiaţi.

    Tot mai greu găsim pârghii de apropiere între noi şi, chiar dacă mulţi trăiesc mirajul perioadei acesteia prin consum şi vieţi copiate, lipsa sentimentelor care să ne anime şi lipsa autenticităţii acestora atunci când se mai găsesc au efecte în interior, psihice şi emoţionale…duc la apatie, la dezinteres, uneori şi faţă de noi înşine.
    Poleiala care ne-a fost adusă în faţa ochilor începe puţin câte puţin să-şi arate goliciunea, lipsa de substanţă.

    Există studii care au arătat că gradul de satisfacţie al oamenilor, capacitatea de a fi fericiţi aşa cum îi îndeamnă bombardamentul zilnic cu reclame, filme, chiar cărţi, a scăzut foarte mult faţă de nivelul de fericire din anii ’50.

    În ce priveşte literatura, cred că-şi găseşte şi-şi va găsi în continuare locul în lume şi va continua, ca întotdeauna, să reflecte vremurile pe care le trăim, aşa cum înţeleg că o face şi cartea oferită premiu, care-mi aminteşte, prin tematică, de romanele lui Houellebecq.

  • ggl

    (19 martie 2011 - 22:51)

    Lumea. E destul de interesantă, nu mă pot plânge. Ce mă apasă? În general oamenii care mă sună la telefon dimineaţa devreme înainte să fi apucat să mă spăl pe dinţi, seara târziu, sau în timpul zilei când încerc să găsesc un moment de linişte la toaletă. Ce mă face să zâmbesc? Pasaje fugitive din cârţile pe care le citesc, caricaturi, anunţuri lipite pe stâlpii de electricitate. Pierdut papagal. Se află sub tratament medical. Ofer recompensă. Ce loc are literatura în lume? Schimb de experienţă, presupun.

  • beausergent

    (20 martie 2011 - 19:15)

    Ce mă face să zâmbesc? Simpla existenţă, sau, după ultimele cercetări, secreţia de serotonină. Un puternic stimulator al secreţiei de serotonină este bacteria M. Vaccae, care se găseşte în solul de la ţară (praful de pământ), foarte uşor de inhalat. La oraş, însă, această bacterie se întâlneşte mai greu, asfaltul nefiindu-i un mediu prielnic. În aceste condiţii, trebuie stimulată secreţia de serotonină pe alte căi: o carte, o muzică, un film, o persoană, un anotimp, un job, plata unei facturi restante, o amintire… , o frază a lui pleşu…

    Ce mă apasă? Simpla existenţă. A mea şi a acelor angajatori care nu consideră necesar să-şi plătească angajaţii…

    Ce loc mai are literatura în ea? Literatura poate fi, pe de-o parte, consolatoare, iar pe de alte parte generatoare de resurse psihice prin bucuria întâlnirii cu forme fericite, împlinite ale expresivităţii artistice.

  • Dana P.

    (20 martie 2011 - 20:13)

    Scriu dintr-un coșmar și mă grăbesc să termin, de teamă că mă trezesc și-mi pierd ideile…

    Pe-aici, se întâmplă lucruri ciudate, kitsch-ul a devenit artă, minciuna, adevăr și adevărul, minciună, non-valoarea este considerată valoare, cantitatea eclipsează calitatea, banul domnește grobian, peste sentimente și emoții, a dispărut diferența dintre bine și rău, abulia s-a ridicat la rang de virtute… toată lumea din jurul meu este conectată la internet, iar cine încearcă să se ridice de pe scaun este anihilat instantaneu… am impresia că-i știu pe toți, de-o viață, dar cred că nu mai cunosc pe nimeni, nu ne mai putem privi în ochi, aș vrea să articulez un cuvânt, dar am pierdut consuetudinea de-a comunica… zăresc într-un colț, rafturi, rafturi prăfuite, rafturi mucegăite, rafturi vlăguite… Cuvântul… și simt undeva, la granița dintre somn și veghe, Cuvântul care mă va ajuta să ies din coșmar… pășesc, întind mâna… apuc…

    Bună dimineața! Unde rămăsesem?…

  • mihaeladitoscana

    (20 martie 2011 - 21:21)

    ce ma ingrozeste e ca si astazi,cand ajung acasa,vad carute arhipline de greutati trase de cai garboviti si cu ochi tristi biciuiti de oameni ce au uitat ce e un zambet si ma apasa nepasarea oamenilor in fata atator cruditati.zambesc larg atunci cand sosesc pompierii in mai putin de trei minute,chemati pentru ca mi s-a catarat o pisica in copac si nu mai poate sa coboare sau pentru ca iar,a nu stiu cata oara imi uit cheile pe masa si nu am cum intra in casa.si e uimitor cum si azi,la varsta asta,desenele animate mai au inca puterea de a ma face sa visez cu ochii larg deschisi.iar literatura e una din putinele lucruri ce te desprinde de lumea reala,ce te transforma in personajul favorit si iti ofera linistea atat de mult ravnita.

  • alex moldovan

    (21 martie 2011 - 14:31)

    Dragii mei, răspunsurile voastre au fost la fel de interesante ca întotdeauna, dacă nu chiar mai! Trebuind noi să alegem, totuşi, un singur câştigător şi pentru că a întrunit şi voturile publicului, nu doar pe ale noastre, volumul Microficţiuni ajunge la dl. MB.
    Felicitări!

  • ora25

    (21 martie 2011 - 14:44)

    ce repede s-a terminat 🙁 nici n-am apucat să zic!

  • MB

    (21 martie 2011 - 15:13)

    uraaaaaaaa
    ce tre’ să fac acum?

  • ultimulunicorn

    (21 martie 2011 - 15:18)

    mai nimic nu tre sa faci.
    trebuie doar sa astepti sa faca alex ce trebuie!

  • alex moldovan

    (21 martie 2011 - 18:34)

    Adevăr grăieşte gura unicornului – oamenii noştri îi vor contacta pe oamenii voştri :D.

  • mihaeladitoscana

    (21 martie 2011 - 22:50)

    vai,alex!sunt asa de fericita ca sunt eu castigatoarea neoficiala a acestui concurs!nu am avut nici un dislike la comentariu,nici macar unu! 😀 e prima data ca mi se intampla asa ceva,foarte m-am emotionat.felicitari lui mario! 🙂

    • Cornelia

      (15 martie 2017 - 17:37)

      This was so helpful and easy! Do you have any arilctes on rehab?

  • […] al treilea concurs… a contat în primul rând principiul olimpic al participării. N-am câştigat premiul, dar […]

  • klau

    (16 martie 2012 - 20:22)

    Fiind un om al extremelor, de cele mai multe ori mi se pare ca viata este alba/neagra. Cateodata se mai intampla sa se incurce lucrurile si devine gri:) Asta a fost primul lucru care mi-a venit in minte in momentul in care am citit intrebarea: „Cum vă place lumea în care trăiţi?” Ciudat totusi, ca daca m-ar intreba cineva foarte repede care este culoarea preferata as raspunde la fel de repede ca prefer rosul. Consider deci, ca este o problema de perceptie: ne dorim foarte multe in cel mai scurt timp posibil si astfel uitam sa traim clipa, uitam sa zambim in fiecare zi.
    Ma nemultumeste rautatea gratuita.
    Zambesc cand salut, zambesc cand strang o mana, zambesc cand imi zambeste un copil, zambesc cand citesc o carte buna, zambesc cand termin dar si cand incep o carte, zambesc cand intalnesc un coleg drag pe care nu l-am mai vazut demult, zambesc cand vorbesc la telefon, zambesc cand imi vad parintii, zambesc cand ii aplaud cu drag pe actorii de teatru care ne impresioneaza de fiecare data cu daruirea lor…sunt atatea lucruri care ne fac viata frumoasa. Si cel mai important zambet e cel care insoteste salutul:”Buna dimineata”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *