Laurie Anderson la Bucureşti

O cronică scrisă de Viktor Bach

Nu-mi pot reaminti de când datează și cum s-a dezvoltat pasiunea mea pentru Laurie Anderson. Prima impresie puternică trebuie să fi ținut de stilul ei bizar din anii ’80, de un progresiv curios, feliind o avantgardă interpretabilă (prin ancorarea în estetic și neconturarea extremelor) cu o tentă de pop și o abordare minimalistă de motive muzicale, lăudabil de volubile și creative. Altfel, pe ea o descoperi cel mai bine prin sincretismul ei, cu un nucleu încadrat în performance art, în care introduce diferitele sale măști actoricești, mișcări scenice, gesturi și poziții, aranjamente muzicale, montaj ideatic, stand-up comedy, povești, cântece, interpretări și improvizații – o listă intenționat lungă, pentru că toate se adună cu adevărat.

Vizita ei mi se pare și acum surprinzătoare. Turneul ei european din această toamnă conține un număr select de reprezentații (UK, Polonia, România, Italia, Spania), alternând între programul Transitory Life, o antologie dovedit prețioasă, și unul de factură nouă, cu un titlu (Delusion) mai sumbru decât orice conotație de pe Homeland (”povești foarte înfricoșătoare cărora nimeni nu le cunoaște sfârșitul” – Robert Christgau).

Într-o seară grea, cu concurență la Sala Palatului (fado cu Mariza), la Teatrul Național de Operetă concertul a avut loc cu casa închisă, onorat astfel de public, chiar dacă tot el a fost vinovat pentru începutul greoi. Ada Milea ar fi fost singura persoană pe care aș fi întrebat-o, la final, cum i s-a părut.  Doar trei minute permise pentru pozat, ceva ce n-aș menționa dacă unul dintre oamenii de securitate nu s-ar fi îndârjit să aibă grijă de asta, plimbându-se prin față și prin lateral sau ațintind laserul în ochii celor suspecți. Pe bune că, dacă Anderson n-ar fi prestat solo, mi-aș fi închipuit că l-a distribuit într-un rol. Mr. Asshole.

Tare ironică prezența ei în cadrul unui festival intitulat ”Viața e frumoasă”. În prezentare s-a insistat destul de mult pe latura experimentală fără ca aceasta să se materializeze, accentele viride au făcut loc unor ecouri profunde de vers și sunet. O a doua disensiune am simțit-o în umoristică și percepția ei de către public. Reacția le aparține, dar amuzamentul unora mi s-a părut deplasat. Poveștile aceste seri au fost în primul rând bittersweet, tensionate, dilematice și amarnice.

Minunat început, cu luminile din sală stingându-se treptat, lăsând să ardă candelele de pe podeaua scenei. Laurie, în ținuta ei clasică (cămașa de costum șifonată cu cravată) s-a strecurat pe vârfurile tenișilor, fără zgomot. Preludiul a fost marcat impulsiv de brazde violonistice, cu multiple reverberații și un efect grav, ricoșând zdravăn prin sală, încununat apoi cu The Beginning of Memory, pe care o consider în continuare una din cele mai splendide povești scurte ale ei. Ritm impus rapid, fără respiro și cu sumare schimbări de fundal muzical –  în special la clapele reci, cu mici unde formate din note puține și fixe. La vioară, Laurie avea să continue să creeze interludii necurate, formulate fără reper. A povestit savuros, pe un ton apăsat în expunere și mai suav în concluzii, suspendând frazele, potrivind accentele expresive, până acolo unde își fac loc întrebările arzătoare sau frazele emblematice, de regulă recurente. Alter-ego-ul Fenway Bergamot este mult mai cinic, un Rorschach care, pe baza unor observații făcute din mijlocul societății, ajunge la verdicte dure (”Ah America! Am văzut-o, am răsturnat-o și apoi am vândut-o” – Another Day in America).

Gesturi mai simple, exceptând poate ocazia de a dezvolta ideea unei închinări ”abstracte”, bazată nu pe Testamentul crucificării, ci adaptate celui al omorârii cu pietre. Episoade cântate și mai rar – Falling (de pe Homeland), cu un refren îmbibat armonic, și The Dream Before (de pe Strange Angels), povestea unor Hansel și Gretel moderni, cocheți dar frustrați. Dese călătorii sau incursiuni culturale (tribale sau antice), poate cu un caracter autobiografic ambiguu, prilej pentru un pic de realism magic (un apus de soare incendiind ghețarii polului nord), majoritatea rareori conciliante. Cel mai greu a picat unica poveste spusă din fauteuil (părăsit în întuneric și așteptându-și povestitorul multă vreme), un deja-vu al atacurilor de la 9/11 și al noii realități impuse de ele în contextul unei meditații psihologice și a descoperirii unor noi fobii – o semnalare sfredelitoare precum un citat folosit într-un album din 1995: ”teroriștii sunt singurii artiști adevărați rămași, pentru că sunt singurii încă capabili să-i surprindă pe oameni”. N-am considerat până în acel punct că politicul ar fi fost abordat din plin, dar acum sunt mult mai nesigur. Sincretismul a făcut loc oricum cripticului.

————–

Trivia:

Laurie Anderson vine pentru prima dată în România?

Nu. Am mai fost cândva demult, într-o altă viaţă parcă. Era în anii ’80. Nu ţin minte decât că era întuneric beznă în tot Bucureştiul. Şi teribil de frig. Bine, ce e drept, eu am concertat într-un patinoar, aşa că frigul făcea parte din „program”.  A, şi era şi Ceauşescu prin preajmă, pe atunci. N-a venit la concert, dar i se simţea spiritul malefic prin tot oraşul. Bine că aţi scăpat de el! (România Liberă, 9 noiembrie 2010)

O cronică a celui mai recent album poate fi citită aici.

Share

Post Author: 1001arte

One thought on “Laurie Anderson la Bucureşti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *