1001arte.ro

În data de 11 noiembrie 2010 va avea loc la sala Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” un concert Laurie Anderson pe care vă sfătuim să nu-l rataţi. Vă prezentăm în continuare o recenzie a celui mai recent album al artistei, Homeland, 2010, scrisă de Richard Bach şi preluată de pe site-ul muzikamagika.

Mare fan ce pretind că sunt (care mi-am petrecut primele nopţi albe ascultând cap-coadă imensul United States Live), încetasem totuşi de o bună bucată de vreme să mă mai întreb care sunt noutăţile produse de Laurie Anderson. Am fost luat prin surprindere de Homeland şi de cât de mult înseamnă acest nou album. Cel mai uşor se poate vorbi despre hiatusul discografic căruia i s-a pus capăt după opt ani, detaliu însă înşelător pentru o perioadă în care Anderson a rămas activă prin colaborări şi implicări. Homeland devine un asemenea proiect, cu siguranţă cel mai emblematic dintre toate, prezentat parţial în serii de concerte încă de acum doi ani, dar care o introduce în acest moment pe Laurie Anderson în cel de-al patrulea deceniu de creaţie, unul onorant pentru orice mare artist.

Sunt valorificate multe referinţe clasice, nedezminţindu-se a fi o lucrare cu o puternică semnătură de autor: conceptul inventiv de ”art pop”, tuşe armonizate de ambiental, electronic, iar mai presus de orice, sinteza dintre muzică, naraţiune, poezie, tehnică şi efecte. Homeland plusează în acelaşi timp, fiind nespus de serios şi îndeajuns de profund, având conotaţii scrutătoare.

Pot fi anticipate comentariile pe marginea unui concept critic extins (deja descris în recenzii muzicale drept un ”state-of-the-union” artistic sau vocea unei ”conştiinţe a Americii”), cu inserţii sociale, politice sau de altă natură, cu referiri la sistem, societate şi crizele pe care cele două şi le împart, cu ironizări, portretizări, deplângeri. Din fericire, nu activismul domină muzicalul, concepţia sensibilizează în loc să pară ţipătoare, prospeţimea ideilor îi revine artistei, iar elegiacul, ironicul, pesimismul sunt doar câteva răsfrângeri ale unei expresivităţi aprinse.

Legătura dintre muzică şi versuri pare mai închegată decât oricând, dar permite variaţii. Transitory Life ar fi un bun exemplu în care momentul cel mai aşteptat este acela în care Anderson rămâne într-o lumină rece de reflector, singură pe scenă, în întunecimea sălii de club (sau al unui cadru mult mai interior), pregătită să cânte – fără ca acompaniamentul în sine (un lamento tribal uşor străin de stil, dar aranjat încât să sune modal-andersonian, pe o rezonanţă ambientală cu un puls timbral grav de bas) să fie unul sumar. Îţi dai seama pe loc şi cât de fermecătoare, stilizată a rămas vocea ei. În general, partea instrumentală primeşte destule sensuri proprii. Momentele de „stand-up” se opresc acolo unde încep asocierile cu anumiţi colaboratori. Antony Hegarty (Antony & the Johnsons) are un ”cameo” remarcabil, iar John Zorn intervine cu succinte tulburări şi izbucniri dedowntown jazz la saxofon.

Pentru un album considerabil de lung, dar elocvent susţinut, este un merit tradiţional să-l numeşti cel mai reuşit din ultima vreme (ceea ce, în cazul lui Anderson, ar putea da timpul înapoi cu două decenii). A doua jumătate de material este totuşi mai interesantă. Un surplus de dinamism se petrece cuOnly An Expert, riscând prin o uşoară banalitate sau un laitmotiv ostentativ, cu un mesaj expediat fără subtilităţi, priza ironică fiind mai slabă decât de regulă (în oglindă, cel mai rudimentare sketch-uri din anii ’80 făceau trimiteri sau produceau declicul savuros). Imediat are loc o admirabilă reîncadrare în tipar, cu uşoare nostalgii: Falling e genul de miniatură în care atmosfera şi efectele vocale contează, putând fi o replică eterică la abstractul Walking & Falling din 1983, după care Another Day in America devine momentul culminant al albumului, tributar și el naraţiunilor de pe United States Live, în care se ţese un fir conducător între aforisme (”and by the way, here‘s my theory of punctuation: instead of a period at the end of each sentence, there should be a tiny… clock, that shows you how long it took you to write that sentence”), poveşti şi scene, pe un fond muzical rarefiat, dar gradual tensionat. The Beginning of Memory este o bijuterie mică, impecabilă prin forma scurt-înţepătoare, preset electronic şi alegorie. Rămâne la urmă Flow, un canon instrumental modern, expresia simplă a unui moment violonistic la care Anderson n-ar fi putut să renunţe pentru un tablou atât de cuprinzător.

Don’t listen to the system, listen to Laurie Anderson. Merită ascultarea.