1001 arte: Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”

Marcel Proust. Prima mea întâlnire cu volumele bpt din „În căutarea timpului pierdut”, răspândite prin bibliotecile din vecini (text integral aici).

Când l-am descoperit eram în clasa a noua şi începusem în secret un roman realist populat de colegii mei de clasă, profesori şi câţiva vecini de bloc. Aveam un principiu literar foarte solid: personajele erau personaje dacă şi numai dacă cititorul ar fi fost convins că i-ar putea recunoaşte dacă i-ar fi văzut întâmplător pe undeva, bunăoară la dozator, sorbind câte un TEC. Ştiam că aş putea să o fac în cazul (care nu părea atât de improbabil) în care Hans Castorp s-ar fi aşezat într-o bună zi la coadă, înconjurat de Settembrini şi de Naphta, sau Father Brown l-ar fi chestionat pe marginea trotuarului pe Ms. Sorel sau pe Sancho Panza. Şi eram nefericit că personajele mele nu voiau să prindă trăsături, devenind ba generoase, ba meschine, ba inteligente, ba purtătoare de copite, pare-se în directă legătură cu ceea ce se întâmplase la şcoală, în ziuaîn care scriam . Şi de aceea intuiam cu tristeţe că nici mamele lor, care îi puneau la masă de trei ori pe zi şi le făceau ghiozdanul, nu i-ar fi recunoscut. Citind „Prizoniera” cu aceste convingeri bine formate n-am putut să nu remarc că oricât de detaliat mi-ar fi descris autorul zâmbetul, coapsele, părul şi felul în care ofta Albertine, aş fi fost în aceeaşi situaţie ingrată în care romanul meu le adusese pe mamele colegilor mei. Că n-aş fi recunoscut-o, la o adică, nici dacă aş fi primit nu ştiu cum permisiunea mamei de a o găzdui până terminam liceul la mine în cameră. Şi nici pe Saint-Loup, Morel sau baronul Charlus (pe care, totuşi nu i-aş fi găzduit) . Proust nu părea să se preocupe deloc de ceea ce mă interesa, insistând doar să scoată la lumină lucruri atât de intime şi de particulare ale minţii lui, încât iniţial am resimţit refuzul lui de a mă trata ca interlocutor ca pe o ofensă. Părea interesat doar de propriile percepţii, de felul în care memoria lui îi refuza o identitate personală unitară, descompusă în eu-ri temporare, afective, uşor influenţabile, lipsite de substanţă. Povestitorul se depărta de mine (şi de lucrurile care îndeobşte ar fi de interes pentru un interlocutor civilizat), cu fiecare adâncire în analiza propriilor emoţii sau gânduri. Apoi, ca un navigator renascentist, după ce traversa oceanul intersubiectivităţilor literare sau de salon, demonstrându-mi că şi lumea interioară era rotundă ca globul-veioză de pe biroul meu, reuşea să mă facă să mă regăsesc cu satisfacţie în fiecare paragraf subliniat silitor cu creionul, în fiecare descriere copiată caligrafic în jurnal.

„Aş fi vrut să pot consacra mai multă forţă unui asemenea adevăr; îmi era exterior, pentru că nu-i găsisem încă un loc în sufletul meu. Am vrea ca adevărul să ne fie dezvăluit prin semne noi, nu printr-o frază, o farsă care semăna cu cele pe care ni le spu­sesem de atîtea ori noi înşine. Obişnuinţa de a gîndi ne împiedică uneori să simţim realul, ne imunizează împotriva lui, îl face să pară tot gîndire. Orice idee poartă în ea negarea ei posibilă, orice cuvînt, cuvîntul contrariu.”

Share

Post Author: Cristian

2 thoughts on “1001 arte: Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”

  • […] de cele mai îndelungate sejururi pe noptierele europenilor se numără „Ulysse” a lui Joyce, volumele lui Proust, „Omul fără însuşiri” al lui Musil şi cartea de faţă. Şi asta nu ar fi de mirare căci […]

  • […] de cele mai îndelungate sejururi pe noptierele europenilor se numără „Ulysse” a lui Joyce, volumele lui Proust, „Omul fără însuşiri” al lui Musil şi cartea de faţă. Şi asta nu ar fi de mirare căci […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *