1001arte.ro

Acesta e locul unde găsiţi lucruri şi oameni care ne plac, din cele pe puţin o mie şi una de arte ale lumii. Nu istorii complete, nici pasaje din lexicoane – pentru acestea există motoarele de căutare sau mai clasicele biblioteci, şcoli şi alte instituţii de binefacere ale societăţii.

“Im Haarknoten wohnt eine Dame – În coc locuieşte o damă” este o colecţie de poeme –colaje. Dar tehnica (dadaistă) a colajului, evocând folosirea unor cuvinte scoase din pălărie, va rămâne doar o inocentă capcană. Cititorul va descoperi după primele pagini că Herta Müller nu joacă zaruri cu poezia. Sau dacă o face, trişează. Cuvintele sunt rostogolite şi întoarse şi încălzite în pumni atâta timp cât trebuie ca hazardul să nu mai aibă niciun cuvânt de spus. În ritmul cântecelelor pentru copii, se dezlănţuie un univers imagistic de o forţă covârşitoare în care ludicul şi firescul plonjează în spaimă, tenebre şi macabru.

Ediţia bilingvă, în traducerea Norei Iuga, a apărut la Editura Vinea în 2006.

bărbatul care nu se adună
are un cal mic ca o prună
l-a înhămat la creier
şi-n trifoi îl cânt-un greier
de şi-l plimbă pe peron
zici că-i moartea cu breton
când îşi face ochii roată
poţi să vezi bolta-nspicată
prinsă-n cuie de călcâie
ca o râie

în casa cu fulgi locuieşte-un cocos
în casa de frunze aleea
în casa de-aluat un cozonac
si-n casa de apă un lac
în casa din colţ stă patrula
şi dacă zboară unu-n abis
fireşte e iarăşi un sinucis
în casa de hârtie stă opinia-n ramă
şi-n coc locuieşte o damă

Herta Muller vorbeşte despre volum într-un interviu luat de Rodica Binder şi apărut în “România Literară” în 2003 (http://www.romlit.ro/herta_mller)

H.M.: Nu consider aceste colaje drept poeme. Eu le percep aşa cum le-am produs: decupez cuvinte din ziare şi reviste, apoi compun imaginile adiacente… Procesul scrierii nu este cel obişnuit; cuvîntul nu se iveşte mai întîi în cap şi apoi pe hîrtie. Cuvîntul există ca un dat material, îl iau în mînă, îl aşez pe hîrtie. Mişcarea este aşadar inversă, ea porneşte dinafară spre înăuntru. Fireşte însă că, la un moment dat, ea îşi inversează direcţia, că eu ştiu ce vreau şi că mă confrunt cu acele cuvinte pe care le am la dispoziţie. Dar, în cele din urmă, eu sunt cea care constrînge cuvintele să ajungă la acel rezultat cu care să pot fi de acord. Nu m-aş forţa însă niciodată să construiesc aceste texte cu ritm şi rimă; de altfel, rimele sunt spontane, naive la prima vedere, asemănătoare cu jocurile de cuvinte ale copiilor. Dacă ar fi să scriu textele cu mîna, nu aş recurge niciodată la aceste rime şi potriviri. Pentru mine, materialul existent este singurul care „dă tonul” şi totul este posibil doar datorită decupajelor de litere şi cuvinte. În aceste colaje se conturează desigur şi ceva „biografic”, ele ating şi un alt nivel, dobîndesc o oarecare uşurinţă, o imponderabilitate, unele dintre ele au chiar ceva foarte „vesel”, dar la fel de des ele au şi subînţelesuri, nu sunt lipsite de ironie, fiind acestea teme şi elemente care corespund naturii mele.

R.B.: Explicaţia trimite şi spre titlul volumului („Haarknoten” însemnînd într-o traducere mot à mot: „un nod în păr”, n.n.). Iar colajele – deşi teoretic – sunt supuse principiului hazardului, degajă de la prima lectură un anumit „tîlc”…

H.M.: …există în ele o tensiune, chiar umor…

R.B.: Da, dar un umor niţel amar…

H.M.: Am impresia că ceea ce poate fi numit „Witz”, glumă, umor – nu poate funcţiona decît în legătură cu catastrofele. Cînd oare ne vine să rîdem? Cînd rîdem de Charlie Chaplin? Atunci cînd el trece prin tot felul de catastrofe. O cotitură minoră, o minimă basculare pot schimba, pot răsturna dintr-o dată situaţia. În absenţa pericolului unei catastrofe nu se iveşte nici elementul anecdotic, nici gluma… Revenind la colaje, aceste conţinuturi sunt ambalate într-o anumită „tonalitate”, rima are voie să se legene, să zvîcnească din şold, făcînd ca dintr-o dată totul să pară foarte uşor; dar densitatea se află la mijloc şi astfel se creează o tensiune care-mi oferă plăcerea de a „lucra”. Mă captivează în această activitate contrastul, permanenta oscilaţie, acel du-te vino: la un capăt atîrnă greutatea, iar la celălalt, eu încerc să dau imponderabilitate întregului, să-l învăţ oarecum să zboare. Însă numai atunci cînd ceea ce este dens, greu, îşi poate lua zborul, numai atunci totul are un sens. Aici rezidă şi sursa bucuriei pe care o resimt cînd îmi „lucrez” colajele: contrastele, tensiunea care se creează între ele, acesta este şi principiul lor de bază…