Ana Maria Sandu. Cartea a II-a

Partea a doua a interviului cu Ana Maria Sandu. Cartea întâi, aici.

A.B.: În Cartea a II-a aş vrea să vorbim puţin despre …întâia ta carte. S-au scris multe despre Chelbasanul tău şi ale sale amintiri. Când ai început scrisul la cartea asta? Si cum scriai pe-atunci? Ţin minte că demult îmi spuneai că te cam munceşte chestia asta cu scrisul:) Îmi mai amintesc din perioada aceea, a studenţiei noastre, ca tu mergeai “la cenaclu”. Spre deosebire de noi ăştialalţi, “laicii”, tu mergeai în barul de la Litere, “cu treabă”. Nu pot să spun că nu te invidiam puţin, în egală măsură ştiu că admiram ceea ce se intampla, într-un fel de secret, acolo. Şi aş mai vrea să ştiu un lucru: dacă mai ai maşina de scris care stătea pe masa de sub geamul agăţat de cer…..

A.M.S.:Rămăseserăm în cămăruţa mea de cămin pe care ţi-o aminteşti şi tu. Ştii, uneori mă întreb dacă am plecat cu adevărat de acolo J. Pot să spun şi acum, cu ochii închişi, cum o aranjasem. Pe peretele din dreapta, un calorifer şi un raft cu cărţi suspendat, masa, nişte perdeluţe galbene, nişte desene din Lettre International şi cîteva frunze uscate prinse pe perete, un cuier, patul şi o oglindă veche, cu ramă de lemn. Totul era înduioşător de improvizat.

Pe masa aceea exista şi o maşină de scris, micuţă, primită cadou de la ai mei prin anul întîi de facultate. O mai am pe undeva pe la Tîrgu-Jiu. Pe ea am început să scriu Chelbasan, prin ultimul an de facultate. Prima dată am citit un fragment la sfîrşitul Cenaclului Litere, la care am mers din anul întîi. Era chiar începutul poemului. Cred că primele bucăţi, însă, le-am scris la Tîrgu-Jiu, într-o vacanţă de vară. Am început un text ca alte cîteva zeci, de altfel. Numai că pe Chelbasan l-am terminat la un moment dat, adică în anul în care terminasem şi facultatea şi masterul şi mă trezisem complet în aer. Îmi căutam job, stăteam într-o garsonieră pe Făinari şi eram cam deprimată. Parcă toate lucrurile pe care le visasem se îndepărtau. Apăruseră computerele, lumea se schimbase repede, aşa că ultima parte din textul meu am scris-o pe un mac bombonos şi verzuliu.

Din perioada aia îmi aduc aminte lucrurile ca prin ceaţă, memoria e cumplit de subiectivă. Ştiu că scriam pentru o revistă care se numea Atitudini (editată de un ONG), dar nu-mi prea găseam locul. Subiectele erau uneori mişto. Îmi aduc aminte, de exemplu, că am fost la Găeşti, la penitenciarul de minori pentru un reportaj. Era prima dată cînd ascultam live nişte poveşti triste ale unor copii care făcuseră tot felul de prostii: tîlhăriseră, spărseseră case şi ispăşeau pedepsele primite etc. M-au urmărit ochii albaştri, mari, de-o candoare fără margini ai unui puşti, Florin, parcă.

Dar, să ne întoarcem la Cenaclu. Pentru mine au contat foarte mult serile de luni în care mergeam acolo. Locaţiile au fost mai multe, s-au mai schimbat de-a lungul anilor. La un moment dat ne strîngeam şi în barul de la Litere. Nu eram o sectă, doar nişte oameni care îşi doreau mai mult de la literatură decît nişte note mari la examene. Şi o să-ţi spun o întîmplare amuzantă. Pe Răzvan Rădulescu îl ştiam de la Cenaclu. Ca şi pe T. O. Bobe, Cezar Paul-Bădescu, Svetlana Cârstean etc. Ei erau mai mari, vorbeau şi scriau bine şi nu-i prea cruţau pe începători şi pe ageamii. Ironia ustura acolo cel mai tare…

A trecut timpul, ne-am reîntîlnit în alte contexte. După ce am publicat Chelbasan, Răzvan a citit-o şi mi-a zis că i-a plăcut, dar nu îşi aducea aminte de mine de la cenaclu. Nici n-ar fi avut cum, de altfel. Nu vorbeam, de citit am citit destul de tîrziu, după ce am mai scăpat de timiditate…

Cred că am fost norocoşi că l-am întîlnit atunci pe Mircea Cărtărescu. Iar din partea lui, că şi-a petrecut timpul acela cu noi a fost un gest extrem de generos.

“La cenaclul pe care l-am ţinut la Facultatea de Litere între 1994 si 2000 era o vânzoleală de tineri autori dintre care mulţi şi-au ţinut, ulterior, din plin, promisiunile. Spuneţi repede numele a zece autori de 30-35 de ani, primii care vă trec prin minte; sînt şanse ca mai mult de jumătate dintre ei să fi trecut prin cenaclul meu. Nu am nici un merit deosebit in asta: s-a întâmplat ca, pur şi simplu, să ne-ntâlnim în acea perioadă în facultate. (…) Pe lîngă cei care citeau acolo şi-şi făcuseră déjà un nume, mai erau mulţi alţi “fideli” care doar ascultau, comentau, schimbau impresii între ei, în şoaptă…Erau timizii, masa de inteligenţă mută care asigura rezonanţa si căldura afectivă a unui cenaclu. Pe mulţi, după ani de zile de prezenţă neîntreruptă, nici măcar n-am ajuns să-i ştiu pe nume. Pe alţii-i ştiam doar ca prieteni ai unor prieteni: ieşeam uneori împreună la o bere, după cenaclu, în serile calde bucureştene. Aşa mi-a devenit, încetul cu încetul, familiară Ana Maria Sandu, prezenţă sfioasă, dar constantă a întîlnirilor noastre literare.Cele cîteva poeme pe care le-a citit mai ales în ultimii ani ai cenaclului m-au surprins prin prospeţimea şi francheţea lor autobiografică. Abia mai tîrziu am cunoscut-o mai bine pe Ana…..”

(Mircea Cărtărescu, din “Chelbasan s-a facut mare” – prefaţa la “Fata din casa vagon”)